Monthly Archives: August 2008

pestii beau doar apa minerala plata cu lamaie, ca manechinele

@you: am zis ca pot sa fac un text pornind de la o singura idee si sa leg absolut orice idee de alta, oricat de diferite ar fi.  si nici nu am pus deloc punct. ;) tata,  am facut atelier de creative writing cu za God of writing, deci… poate trebuia sa-ti spun. :D astept tequila.

… sa-mi aprind tigara din cea mai apropiata stea (fir-ar, mereu uit ca nu fumez) si sa ma joc cu macrocosmosuri cu cravate de plush roz printre explozii de supernove in care inoata pesti care nu beau niciodata apa, ci doar apa minerala plata cu lamaie, ca manechinele, pesti care fac economie de rochitze, funditze, cuvinte si alte chestii din astea de gagici, gagici care sint oricum prea ocupate sa isi duca la medic blugii aia albastri si desenati cu marker-ul, pt. ca, bietii, sufera de sindrom Stockholm si la un adica, daca li-i rapeste cineva, nu mai pot da de ei, ca doar, la asa sindrom, ar fi primii care s-ar ascunde in coshmaruri crosetate din verde pe sub pungi de somn incoltite sub gandurile cu palarii roz ale cainilor cu dinti de diamant si respiratii de carne in pielea adormita de cocori, cocori care zboara pe deasupra satenilor care cosesc verdele din frezele punk-istilor, ca sa-mi faca mie din ele virgule si semne de intrebare pt. ca ale mele au iesit in oras de ieri si nu s-au mai intors, mama-mama, sa vezi ce bataie le dau cand ajung acasa, adica inuntrul bobitei noastre de strugure mov, cu draperii portocalii, situata la mijloc de furculita si la jumatatea unui sfert de poveste cu o steluta din coltul drept al camerei, care s-a indragostit de-o dacie albastra, dacie care a decis sa nu mai faca demersurile necesare pt. cererea copyright-urilor la Bulgakov sau Auster sau Forster, caci, nu-i asa, e prea ocupata cu lucrul la fabrica de conserve si nori, fabrica unde lucreaza si pitici grupati in sindicate anti-supernove si anti-atomi de hidrogen, atomi pe care, la randul lor, nu i-a intrebat nimeni inainte daca vor sa fuzioneze in scopul nasterii unei supernove, deci care au tot dreptul de a avea si ei sindicat, pai nu?… si, normal, sa intre intr-un sindicat si radioul care spune si crede sincer ca el atunci cand o sa se fie mare o sa se faca laptop (my god, sa ii spun cumplitul adevar…?) si sa isi faca sindicat si creionul ala verde de pe masa, pe care l-as alinta Wonderwall, dar mi-e frica sa nu ii cada prea greu la stomac, asa ca il las in pace si mai bine ma gandesc inca o data ca imi pare groaznic de rau ca nu fumez…

Categories: Chestii altfel | 1 Comment

reportajul suna al dracu’ de bine. in presa centrala.

Ca sa existe si altundeva decat in PC-ul meu. Extrase din interviurile pe marginea conditiei reportajului in presa scrisa din Romania. Facute ca anexe pentru licenta. Pacat ca nu am vreme sa-i citez pe toti cei care mi-au raspuns sau sa  extrag chestii din interviurile cu ei. Poate alta data. Oricum, chestia asta mi-a demonstrat inca o data ca oamenii din presa din Bucuresti sint misto si ca e doar un cliseu faptul ca nu ar fi.  

De la Victor Ciutacu citire:

3. E nevoie de talent pentru a scrie reportaj sau este ceva pentru care te antrenezi, pur şi simplu? (în contextul în care există jurnalişti care cred că felul ala de-a te juca cu cuvintele poate fi un handicap).

Victor Ciutacu: Jurnaliştii care-şi închipuie că talentul e un handicap sunt ei înşişi nişte handicapaţi nimeriţi din greşeală în meseria asta.

5. În contextul de mai sus, consideraţi că reportajul se hibridizează sau că devine mai mult un gen jurnalistic de nişă?

Victor Ciutacu: Devine clar un gen jurnalistic de nişă. E scump, necesită talent cu carul şi public în stare să citească.

10. Dacă ar trebui să spuneţi într-o suită de câteva fraze cum se vede reportajul prin ochii Dumneavoastră, care ar fi acelea? Cum arată reportajul lui Victor Ciutacu?

Victor Ciutacu: Reportajul personal al lui Victor Ciutacu nu prea arată. Fiindcă Victor Ciutacu nu are înzestrările necesare pentru a scrie reportaje de substanţă. Iar dacă Victor Ciutacu nu poate fi cel mai bun într-un domeniu, atunci se abţine să presteze. 

De la Eugen Istodor citire:

1. Reportajul are în ultima perioadă o imagine duală în ochii oamenilor de presă. Pe de o parte, există o tabără care vede reportajul drept o ,,Cenuşăreasă a presei”. Pe de altă parte, există o tabără nr.2 care îl percepe ca pe ,,Regina presei”. Daca ne-am imagina o axă, cu aceste două extreme, Dumneavoastră unde v-aţi regăsi?

 

Eugen Istodor: Uită-te pe YouTube şi vei vedea trei sferturi de reportaje. Scurte, scurte, împleticite, surprinzând esenţialul. Reportajul e poveste. Uită-te în librării şi vezi că lumea cumpără roman cu o furie neînchipuită. Iar avem poveste. Priveşte muzica şi vezi cum lumea iar s-a întors la poveste, la muzica aia adevarată… chiar şi maneaua e în criză. Ce se întâmplă în muzică se mixează. Adică improvizaţie? Nu. Adunat poveşti vechi pentru un sunet nou. Televiziunea? La fel. Filmele proaste de pe toate canalele scot tot poveşti proaste, telenovela românească sau străină iar poveste dă la popor. Aşa că reportajul există şi nu poate muri. Are momente proaste că nu sunt reporteri cu ochi sau ochiul audienţei nu e atent. Nu ştiu clasificări. Ştiu că poveştile nu mor. 

2. Un reporter ,,ancorat în realitate” şi un reporter foarte talentat.  Prin ochii căruia dintre ei aţi alege să vedeţi un subiect de reportaj?

 Eugen Istodor: Unul fără altul e greu de conceput. Şi-şi este alchimia ideală, ce să faci, asta e. Nu poţi să te duci într-un sat şi să nu ştii care-s curcile şi care sunt raţele şi după aia să stai ca boul şi să aştepţi să moară curcile mâncate de raţe ca să scrii.

4. Dacă ar trebui să vă întoarceţi la ,,Vieţaşii de pe Rahova” şi să rememoraţi: ce a schimbat în Dumneavoastră această experienţă, din punct de vedere uman, iar în al doilea rând, din punct de vedere jurnalistic?

 Eugen Istodor : Multe. Uman, mi-a omorât câteva frici, printre care frica de a duce căruţa în chestii grele. De intuneric, de murdar, de mirosuri… aveam acolo viaţa la bec, murdărie continuă, culcată în colţurile puşcăriei unde se adună detergent cu jeg şi aveam miros de carne, miros de bărbat, de şoareci, de animal, animal care se stinge, animal care are putere şi nu mai are ce să poată. Uite, cartea aia a uitat să scrie de carnea asta de pe bărbatul condamnat. Jurnalistic, puşcăriaşii m-au învăţat să-mi respect omul din faţa mea. Să-i dau să vadă textul, să accept modificarile lui chiar dacă pierd din senzaţional, să negociez cuvinte.

5. Truman Capote a spus că nu şi-a revenit niciodată pe deplin după timpul petrecut cu personajele care apar în romanul ,,In cold blood”. În cazul Dv., cum a fost să simţiti prin pielea lor, să le trăiţi amintirile, într-un spaţiu în care, după cum spuneaţi, nu există protocol şi legi care să apere de adevărata imagine?

 Eugen Istodor: Nici eu nu am scăpat de ei. Pur şi simplu mă bântuie, mă calcă pe amintiri. Nu, nu i-am închis în carte. Uite, ma gândesc că voi plăti cu adevărat peste câţiva ani, când vor ieşi din puşcărie. Să văd atunci cât de bun am fost, cât de puţine au să-mi reproşeze. Cum? Daca nu mă vor vizita în carne şi oase acasă, la servici, la mare, la munte. Eu şi un vieţaş, faţă în faţă, în slip, construind un castel de nisip e o poza simpatică. Dar ce te faci când vine cu o erată şi un cuţit în casă? Bine, asta nu e doar legată de vieţaşi, e chestie de fiecare zi cu oricare dintre personajele reportajelor mele. Nu-mi prea doresc revederea cu nimeni. Am scris, gata, s-a terminat.

 7. În contextul de mai sus, consideraţi că reportajul se hibridizează sau ca devine mai mult un gen jurnalistic de nişă?

 Eugen Istodor: Se hibridizează. Nu poate ramâne neschimbat. Cum nici interviul. Cum nimic nu o să rămâna candid. Noi tot căutam inocenţa în iarbă. Nu există acolo. Există după aceea, când te pui să admiri iarba şi cu ea faci ce mintea ta şi cititorul vor.

 De la Alexandru-Bradutz Ulmanu citire:

16. ,,Reportajul este pentru exerciţiul calofil, pentru plăcerea de a scrie frumos şi deştept. Numai pentru asta tot merită. Să te joci. Şi cât te poate ajuta un cuvînt. Cât poţi stoarce din el. Şi câtă expresivitate poţi vedea într-un lucru în care alţii văd o simplă tufă, un simplu om sau un simplu cal trecând. E vorba de minte, de curiozitate, de îndoială, de nelinişte, de plăcerea de a pune o virgulă cum trebuie acolo, plăcerea scrisului. Ce e pînă la urmă asta? Un mod de a vedea lucrurile, un mod de a trăi.” (Cornel Nistorescu). Dacă şi Dumneavoastră ar trebui să descrieţi reportajul într-o suită de câteva fraze, care ar fi aceastea?

Alexandru-Brăduţ Ulmanu: Cele din definiţie. Jurnalismul trebuie să spună ce se întâmplă, ce este. Nici mai mult, nici mai puţin. O face în mai multe feluri, iar unul dintre ele este reportajul. În principiu, esenţa reportajului, ca şi a articolului de tip feature în general, este că trebuie nu să spună, ci să arate. De aia cele mai bune texte de acest tip fac apel la simţuri, descriu acţiuni, imagini, sunete, mirosuri, mişcări, detalii semnificative. Plăcerea scrisului? Probabil. Dar în primul rând e vorba de găsirea celui mai potrivit mod în care să-l facem pe cititor să vadă ce am vazut şi noi. Asta e reportajul.

 De la Cristi Lupsa citire:

 10. Noul jurnalism american a recuperat enorm din literatură, teoreticienii literari vorbind despre reportaj ca despre un gen de frontieră şi „tiranizând” jurnalismul, care e pus sub semnul literaturii marginale. De asemenea, teoreticienii francezi (prin excelenţă partizani ai reportajului literar) afirmă că reporterul care scrie reportaj trebuie să renunţe la complexul literaturii pentru că el e de fapt pe picior de egalitate cu scriitorul. Credeţi că e benefică  interferenţa dintre literaturizare şi mass-media?  

Cristian Lupşa:  Nu ştiu dacă i-aş spune ,,interferenţă”. Nu văd nici un motiv pentru care jurnalismul să nu aibă valoare de literatură, o literatură a realului. Asta e de fapt singura condiţie – ca ce prezintă să fie adevărat. Fără ocolişuri şi fără fapte îndoite ca să dea bine. Nu cred că adevărul literaturii e mai important decât adevărul jurnalismului. Iar impactul lecturii poate fi similar. Doar pentru că e jurnalism nu înseamnă că trebuie să fie sec.

De la Sorin Preda citire:

    

 

 

 

 

   

  

 

3.      De ce o parte a teoreticienilor cataloghează reportajul drept ,,Cenuşăreasa presei”, pe când o altă parte îl cataloghează drept ,,Regina presei”? Unde e adevărul?

 

Sorin Preda: Citesc cu mare interes şi încântare marele reportaj publicat de presa săptămânala franceză. ,,L'Eveniment de jeudi” de pildă propune cititorilor 2-3 dosare tematice, legate cumva de evenimentul săptâmânii (un conflict armat, o aniversare importantă, o sinucidere ce a emoţionat publicul etc). Fie că e vorba de teme preocupante mai generale (copii cu un singur părinte, jocurile de noroc, sectele sataniste, violenţa pe stadioane etc), fie că tema e legată de actualitatea strictă, dosarele au ca pilon de susţinere un reportaj consistent, foarte bine scris, provocator, interesant, dinamic. Reportajul se citeşte în sine (satisface curiozitatea cititorului) şi, deopotrivă, provoacă (menţine) interesul pentru celelalte aspecte ale dosarului tematic, gândit să acopere cât mai multe unghiuri de abordare: psihologic, social, istoric, religios, militar etc. Ma întreb de ce acest model nu a fost importat şi la noi. De ce ni s-a impus doar modelul tabloid sau cel facil, al presei feminine (de modă). Am nădejdea că şi noi vom redescoperi forţa reportajului adevărat (acea ,,felie de viaţă” de care discutam la cursuri şi seminarii) - semn de normalitate socială şi politică. Vremea simplei bârfe şi curiozităţi e pe trecute. Probabil, în următorii ani, tabloidele se vor restrânge şi se vor specializa. Reportajul nu poate sa dispară (a se vedea nefericita experienţă a ,,Evenimentului zilei” care, la un moment dat, restrângându-se doar la ştire şi relatare, şi-a pierdut cititorii). Nu contează cum va arăta acest reportaj (atipic, melanjat, literaturizant sau monografic). Ca orice gen jurnalistic, reportajul e viu, îşi caută forme noi de exprimare, preia din alte genuri, se adaptează subiectului, şochează sau face concesii cititorului. Deja, puterea nu mai aparţine nici informaţiei, nici comentariului, ci evocării, co-participării. Într-o carte celebră, Lorentz vorbea despre pericolele ce pândesc omenirea. Unul din aceste pericole era, în viziunea lui, plictiseala. Câta vreme reportajul nu va plictisi, nimeni nu-i va lua lcoul de ,,regina a Presei".

 

To be continued.

 

 

 

 

 

Categories: Interviuri | 3 Comments

little perfect toy soldiers

Cel de mai jos nu e un cantec fara sens, asa cum cred multi. E de fapt un cantec despre razboi. About the Spanish Civil War.  Si versul “So if i can shoot rabbits, then i can shoot fascists” nu e doar un fel de-a spune, e o replica a unui fermier din Tara Galilor, care a fost unul dintre numerosii oameni ce au luptat impotriva lui Franco in razboiul civil spaniol. Multi cred ca versul se refera la faza cu SUA si inarmarea. Nimic mai neadevarat. Sint o gramada de simboluri in piesa asta. Si faza faina e ca marii artisti nu au tzara.

O piesa despre razboi. Dar poate fi despre orice fel de razboi. Despre razboiul fiecaruia dintre noi. Cause in the end we’re nothing more, nothing less than toy soldiers. Si de cele mai multe ori razboiul e de fapt cu noi insine. Little toy soldiers, fiecare cu razboiul lui. Razboiul cu lumea intreaga. Razboiul cu un om. Razboiul cu o chestie. Razboiul cu o situatie. Razboiul cu tine. Perfect little toy soldiers. Aren’t we proud? Our chidren will be next, vorba cantecului. Aren’t we proud when we win our personal wars? Aren’t we pround that our children will be next? Aren’t we proud when we win? But are we winners, in the end? I’d say no one who wins a war is a winner. A war doesn’t have winners. “Winner” is just the word for “the one who lost less than the others”. A war has only losers, in the end. Si mai are orgoliile tampite de winners ale unor oameni care se ascund dupa ele, ca sa nu fie nevoiti sa deschida ochii si sa priveasca in jur si sa vada pretul cu care au castigat razboiul.

Cel de mai jos nu e videoclipul original al piesei, e doar un slideshow pe care l-am ales pentru ca spune mai multe decat videoclipul original. Majoritatea fotografiilor de razboi care apar in el sint pur si simplu cutremuratoare, copii plangand, copii in fata armelor, copii cu sange pe fatza. Ah… sa nu uit… FUCK YOU, BUSH, pt. toti copiii aia care au murit intr-un razboi inutil. Pentru toti soldatii aia americani care spuneau in filmuletzele lui Michael Moore ca ei cand trebuie sa omoare “inamicul” isi baga la maxim in tanc “The roof is on fire”, piesa aia de la The Bloodhang Gang. (cat de sick poate sa fie asta, ha?) Pentru toti soldatii aia care spuneau ca versul lor preferat e: “The roof, the roof is on fire/ We don’t need no water, let the motherfucker burn/ Burn, motherfucker, burn”. Pentru toti copiii aia pe care i-am vazut eu la televizor plini de sange si plangand si in fatza armelor. Pentru razboiul ala inutil.

“So if I can shoot rabbits
Then I can shoot fascists
Bullets for your brain today
But well forget it all again
Monuments put from pen to paper
Turns me into a gutless wonder.”

“AND IF YOU TOLERATE THIS, THEN YOUR CHILDREN WILL BE NEXT.”

Categories: Movies & Music | 1 Comment

Autismul, boalã a oamenilor care privesc

 

 

*****Uncut version

 

 

Michelangelo a fost retardat, iar lui Janet Frame i-ar fi trebuit o lobotomie. Astfel ar putea fi descrise la modul profan unele dintre minţile geniale ale omenirii care au suferit de autism, dacã am privi strict prin prisma prejudecãţilor clujenilor, atunci cînd vine vorba de aceastã boalã. De cele mai multe ori, autismul e de fapt boala celor care privesc.

 

 

“Ciocolata e ca lacrima” : -)

Un copil care sã ştie pe de rost numele tuturor speciilor de dinozauri, care sã aibã noţiuni de teorie muzicalã cu mult peste medie, care sã cînte la pian ca nimeni altul, care sã ştie sã picteze frumos şi care sã înveţe sã numere pînã la 100 doar privind un fişier cum se downloadeazã de pe internet. Ti-ar plãcea sã ai un astfel de copil? Dacã da, tocmai ai acceptat sã ai un copil autist. Pe Beniamin, care ştie numele tuturor dinozaurilor, pe Mara, care cîntã la pian şi are cunoştinţe muzicale peste media unui adult sau pe Jojo şi Antonia, care învaţã sã numere şi sã cînte o datã cu Shrek. O naştere din 166 e afectatã de autism. Dacã copilul tãu al fi al 166-lea, ai mai avea prejudecãţi?

Cînd cobori scãrile Centrului de Recuperare Autism Transilvania, trebuie sã ai grijã la animãluţele care sunt gata oricînd sã sarã din covoarele colorate de pe jos şi mai trebuie sã ai grijã sã laşi prejudecãţile la uşã. Cîteva cãmãruţe ca de pitici, desene pe pereţi, din care zîmbesc mînuţe de copil şi culori vii, rãsãrituri de verde, de roşu, de portocaliu, care orbesc urechea cu scîrţîitul lor de luminã, jucãrii cu ochi mari, aruncate ici şi colo, cãrora nu le pasã cã sunt jucãriile unor copii altfel, ochişori de copii în care parcã plouã cu ore limpezi, care spalã pe oricine se uitã în ei în minunile clipelor care pîndesc la gleznã, la aceeaşi gleznã la care pîndesc şi animãluţele imprimate pe covoraşe. Cam asta poţi vedea cînd treci pragul Centrului. Nici urmã de întuneric şi dezolare, ci doar copii cu lumi ajustate la lumea ,,normalã”, care nu înţelege şi nu acceptã cel mai adesea lumile lor. Potrivit spuselor celor care lucreazã în Centru, pentru cei mai mulţi dintre cei care nu s-au confruntat direct cu un caz de autism, copiii autişti sunt cel mai adesea fie “retardaţi”, fie “handicapaţi”, fie, în cazuri extreme, chiar ,,nebuni’’. Nimic mai neadevãrat, mai ales atunci cînd autismul ia forma HFA (High-Functioning-Autism) sau a Sindromului Asperger, douã forme de autism care nu numai cã nu înseamnã retard mental, ci, paradoxal, înseamnã un IQ de cele mai multe ori peste medie. E şi cazul Marei, fetiţa Milenei Prunã, preşedinta Centrului de Recuperare. “A înţeles ce e autismul şi l-a acceptat, pentru ea autismul nu mai e o problemã, acum spune mereu cã autismul a rãmas o problemã a oamenilor mari şi nu a ei”, povesteşte mãmica mîndrã a unei fetiţe, care la numai 8 anişori, a înţeles cã autismul e mai mult o boalã a celor care privesc din afarã şi nu a celor care suferã de ea.“Mara e pasionatã de pian, e la Liceul de Muzicã, îi place geografia, vorbeşte fluent engleza, iar cunoştinţele ei muzicale sunt peste medie. A învãţat sã îşi accepte propriile probleme, întreabã de ce nu are prieteni şi de ce nu se joacã copiii şi cu ea. Dar dupã doi ani de izolare totalã, acum a ajuns sã facã 90% dintre activitãţile pe care le fac ceilalţi copii. Nu aş schimba nici mãcar autismul la ea. Pentru cã ne-a maturizat ca familie, ne-a responsabilizat şi ne-a unit.”, mai povesteşte Milena Prunã. Marei îi plac cel mai mult desenele animate de la Disney şi cînd o sã fie mare vrea sã se facã pianistã şi, în al doilea rînd, mãmicã. “Vrea s-o învãţ tot ce fac eu, inclusiv gãtit, spune mereu cã vrea sã înveţe tot ce fac eu, ca sã facã la fel şi ea pentru copiii ei”, mai spune mãmica mîndrã, care, la doar puţin peste 30 de ani, a înţeles cã toţi copiii, inclusiv cei autişti, au fiecare cîte o lume proprie, pe care oamenii mari, datori sã o salveze, de cele mai multe ori nu o salveazã, ci doar o distrug şi mai mult, pentru cã nu o înţeleg.

 

“Lasã-l în pace, cã el e bolund“

Dintr-o cãmãruţã de pitic se aud rîsete şi vocea psihologului, care o întreabã pe Antonia dacã mai vrea ciocolatã. ,,Ciocolata e ca lacrima!”, exclamã cu ochii rîzînd Antonia. “Fac conexiuni altfel decît copiii obişnuiţi. De exemplu, Jojo, o altã fetiţã, tot auzea <Te iubesc>. Si într-o zi ne-a întrebat: <Ce este aceasta « Te iubesc »?>. Bineînţeles cã pe moment nu am ştiut ce sã îi rãspundem. Ceea ce pentru un copil normal era ceva obişnuit, pentru ea era o întrebare.”, spune Andreea Pop, psiholog în cadrul centrului. Andreea a început sã lucreze anul trecut şi spune cã adesea oamenii din afarã nu ştiu ce înseamnã un copil cu autism. “Uneori nici cei din familiile din care provin copiii nu ştiu prea multe despre autism, în special bunicii. Am avut un copil cu autism uşor, a cãrui bunicã îi spunea surorii lui: <Lasã-l în pace, cã el e bolund>.”, povesteşte Andreea, ai cãrei ochi se lumineazã brusc cînd vorbeşte despre copiii de care are grijã zi de zi. Cel mai mic pitic al Centrului care oferã servicii constante la 28 de copii, dar şi altora care nu vin în program  constant, are un an şi opt luni, iar cel mai are a avut 13. “Autismul nu înseamnã retard mental. Existã şi cazuri cînd copiii autişti sunt cu mult peste medie. Unul dintre copii, de exemplu, a învãţat sã numere pînã la 100 în timp ce se uita cum se downloadeazã un fişier de pe net, altul ştie toate speciile de dinozauri, fiecare are un domeniu de interes, pe care trebuie sã te pliezi. Trebuie sã traduci totul pînã la nivelul lor de înţelegere.”, mai spune Andreea. Lumea copiiilor care suferã de autism nu se reduce însã la gesturi lipsã, la cuvinte pe care nu le pot pronunţa sau la vise scurtcircuitate de o lume care nu îi acceptã, ci mai mult la o realitate alternativã, în care poţi fi întrebat ce înseamnã ,,te iubesc” şi în care ciocolata poate fi ca lacrima. “Spune <papa>”, îl îndeamnã Milena pe Rareş, un bãieţel blond, cu zîmbet cald şi ochi limpezi cît tot cerul şi încã un kilometru dupã. Rareş nu ştia multe cuvinte, dar în cîteva zile petrecute la Centru a învãţat aproximativ 30 de cuvinte noi.  In hol, Jojo şi Antonia au lãsat jucãriile, se uitã la Shrek şi se bucurã şi bat din palme cînd îl vãd dansînd pe neîndemînaticul motan Puss in Boots. In camera cealaltã, Beniamin, bãieţelul care ştie toate speciile de dinozauri pe dinafarã, se joacã cu mingea pe covoraş. Conform spuselor Milenei Prunã, Centrul e singurul din Cluj care oferã copiilor cu autism terapie comportamentalã. “Asociaţia a fost înfiinţatã în august 2006 de trei mame care au copii autişti. In mai 2007 ne-am hotãrît sã oferim şi servicii de recuperare şi terapie comportamentalã. Avem 28 de copii care vin constant, dar sunt mulţi care nu vin în program constant.”, mai spune Milena. Alãturi de ea, o grãmadã de jucãrii vegheazã joaca Antoniei şi a lui Jojo, în timp ce Winnie The Pooh zîmbeşte larg de pe coperta unei cãrticele pentru copii, nepãsîndu-i cîtuşi de puţin cã zîmbeşte pentru copii pe care majoritatea oamenilor îi numesc “autişti” sau ,,altfel”. Pentru Winnie The Pooh de pe coperta cãrţii, copiii cãrora le zîmbeşte în fiecare zi nu sunt nici mai mult şi nici mai puţin decît copii frumoşi, pentru care realitatea nu e alta, ci doar una alternativã, în care ajustãrile se fac la nivelul ciocolatei ca lacrima şi în care poţi sã întrebi ce înseamnã cuvîntul ,,te iubesc”, pentru cã ,,te iubesc”-ul lor nu e pînã la urmã decît un cuvînt pe care îl spui atunci cînd uiţi cã braţele sunt minuni.

 

 

 

 

 

*****Later edit: ciocolata chiar poate sa fie ca lacrima. E cel mai frumos lucru pe care l-am auzit in ultima vreme. Si m-am gandit… “mmm, cum poate ciocolata sa fie ca lacrima?” Apoi mi-am spus: “si de ce ma tot gandesc? Asa cum albastrul meu poate fi descult, asa si ciocolata ei poate fi ca lacrima.” Asa ca sa nu ne mai grabim sa judecam aiurea. Urasc oamenii cu prejudecati, nu imi plac. Urasc oamenii care se uita in ochii unui copil si nu nu vad decat autismul. Sau faptul ca e de la o casa de copii. Sau ca are o boala grava. Sau ca e de la tzara. Sau ca parintii lui sint saraci. Sau ca e intr-un scaun cu rotile. Sau, sau, sau. Pt. toti astia nu am decat 2 cuvinte: “FUCK YOU, ba, pe voi si prejudecatile voastre de doi lei.” Sau mai degraba: “Imi pare rau.” Pentru ca nu aveti ochii larg deschisi. Pentru ca nu vedeti mai mult si nu o sa vedeti niciodata mai mult.

Categories: Reportajorama | 1 Comment

“everything”, by michael buble (love it)

Categories: Movies & Music | Leave a comment

pop star. :))

Geniala! :))

Categories: Prostii | Leave a comment

echipa mea de fotbal. :))

Andra-blog. :P

Corectez lista de nume a copchiilor. :D

In urma consultarii cu Broker-Boy, am decis ca o sa ii numim asa:

1. Adolfia Pompilia Garfilda

2. Pamfil Hubertus Pandele

3. Mascotus Pandolfius Sailormunus

5. Liechtensteina Morena Milkita

6. Toporel Oharie Pîndeluş

7. Extraconjugalus Aciuix Anafolius

De fapt imi fac echipa de fotbal. :D Si toti or sa tina cu Rapid, ca si mama lor. :D Macar e clar cine o sa stea sa bea bere in fatza televizorului si uitandu-se la meciuri. :D

Si ultimul o sa fie copil in afara casatoriei, ca sa fiu fashionable. :)) Pe ala il botez Extraconjugalus Aciuix Anafolius. :))) Ma rog, poate or sa fie mai multi Extra, avand in vedere ca in poza sint multi blonzi si cu ochi albastri. :)))) Dar daca eu m-am razgandit, asta inseamna ca trebuie sa-ti schimbi planul si sa ai 12 fete, ca sa putem fi cuscre, ca io nu vreau nicicum incuscrit cu altzii, care or sa aiba doar 4 fete, deci insuficiente oricum. :)) Altii or sa fie in continuare cuscrul tau.  >: ) (ma foarte-felicit pentru fericita-mi exprimare :))))

Categories: Chestii funny | 5 Comments

Create a free website or blog at WordPress.com. The Adventure Journal Theme.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 209 other followers