2 x sz. :)

Big questions, small answers. Want you to answer too.

1. If there was one dream for your life that you didn’t follow, what would you say it was?

A fort built out of sheets at 4 AM.

2. If you had to admit the most selfish thing you do on a regular basis, what would you say?

I leave behind places I love. Every 3 years. Can’t help myself. I guess love lasts indeed only 3 years. It’s like a blood disease. 

3. If you were to name a single thing that can destroy a soul, what would it be?

When dreams turn to dust and lovers to friends. When we disintegrate it, assasinate it, for fear of growing old. Quoting Placebo.

4. If you had to name the best thing about getting older, what would you say it is?

You and I will be young forever, so what’s that question about? I suppose it’s about cherish and accepting things. Also, I think media people get old earlier: they live a million lives, all the lives of the people they write about. Sometimes I used to feel I’m not 20 years old, but 50. And I wouldn’t give away those extra-years for anything else.

5. If you had to name the one experience that strengthened your character the most so far in your life, what would it be?

Now I’m istening to “Fix you” – Coldplay. There is a line that fits perfect the answer: “when you get what you want, but not what you need”.

Note: Yeap, I know I cheated.

razboaiele lui.

Acum trei-patru ani, cand l-am cunoscut – oarecum din intamplare – in UBB, nu stiam prea multe despre el; era doar un alt personaj de pe sticla, care banuiam ca in spatele camerelor se transforma intr-unul dintre acei media-snobs carora le lipseste cu desavarsire simtul realului si al oamenilor reali. Ei bine, am primit o palma mare de tot cand in fata mea a aparut un personaj cu o incredibila deschidere spre oameni, care nu are nici un fel de problema in a iesi la o poveste cu niste studenti no name, care se uita in ochii tai cand iti povesteste si care nu predica jurnalismul la modul academico-inversunat. Si, desi pe-atunci nu vedeam liantul intre presa mea scrisa si televiziunea lui, omul asta mi-a aratat ca pasiunea e, de fapt, intersectia; aveam in fata mea un om care refuzase in repetate randuri un fotoliu comod si pufos pentru mersul pe teren; un om care refuzase in repetate randuri un birou fancy din pasiune pentru reportajul de razboi, pentru oameni si pentru povestile lor. E unul dintre aia care mi-au demonstrat ca pasiunea poate fi un fel de esperanto. E unul dintre aia rari, care nu exista doar in fata camerei, ci si in spatele ei. Dovada o gasiti si aici, in making of-ul reportajelor lui de razboi. Un volum nu numai pentru pentru cei pasionati de reportajul de razboi, ci si de reportaj in general. Un volum in care nu e vorba doar despre razboiul din transee. Lectura placuta!

blitz-krieg.

Nu-mi plac povestile de amor din literatura sud-americana (exceptand, desigur, “Matusa Julia si Condeierul” si alte cateva). Imi plac povestile de amor a la Henry Miller, povestile din literatura americana, rusa sau franceza, povestile simple, directe si adesea cu nabadai, asa cum se intampla si  in viata. Romanele de dragoste scrise dinadins ma calca pe nervi. Cu toate astea, marile si micile povesti de dragoste din literatura sunt, deopotriva, proteza sufleteasca atunci cand propria noastra poveste de dragoste se incalceste, ameninta sa se stinga ori se rupe violent in fulgerul unei despartiri. Atunci cand am vrea sa ne mutam povestile in carti, sa le punem la adapost, sa le validam sub pana unui scriitor, sa le nemurim intre niste coperti sau in rafturile unei biblioteci. Atunci cand am vrea sa ne trecem iubirea de pe ciorna cotidianului “pe curatul” literaturii. Atunci cand am vrea sa scoatem zgura zilei, sa slefuim fraza unui suras. Imi plac oamenii care nu deosebesc niciodata iubirea de cuplu de aceea care se naste intre prieteni,  iubirea de cursa lunga de iubirea blitz-krieg. Calitativ, sunt foarte apropiate. Si tot calitativ, sint la fel de valoroase iubirile scurte, dar care pot umple Albert Hall-ul, intilnirile puternice, cand “cazi” si te ia cu fluturi, un blitz-krieg in care oamenii se devoreaza, se consuma, produc o combustie foarte speciala si se despart; nu pentru ca nu s-ar iubi, ci, dimpotriva, tocmai pentru ca se iubesc. Sint apoi iubirile de cursa lunga, care dureaza o viata si care se intretin foarte greu. Sint iubirile alea arhiprezente in fel si chip in filmele de duzina de la Hollywood si in siropoasa literatura sud-americana: iubirile alea de neconsumat, pe care trebuie sa le imparti intotdeauna la doi si sa le scuturi de toate floricelele snoabe, de tot balastul lingvistic autolegitimat, pana raman curate precum cearsafurile din care sunt construite fortaretele blitz-krieg-ului. Dar, despre asta, mai incolo.  Prima varianta (A), dragostea de cursa lunga, se traieste. Nu poate fi scrisa. Nu se poate face literatura din ea, asa cum si-ar dori regizorii filmelor de duzina sau scriitorii sud-americani. A doua  varianta (B), blitz-krieg, e blestemul literar al iubirii dintre Miller si Anais Nin, Sid si Nancy, Mickey si Mallory. E dragostea conditionata de un pharmakon care leaga personajele ca un blestem. Pentru ca, nu-i asa, nu poate exista literatura despre dragoste fericita. Prin urmare, nu e niciodata de dorit sa alegi (sau sa te lasi ales de) varianta B). Pentru o sedinta de lectura placuta merge insa, intotdeauna, varianta B). Problema de fond apare abia  atunci cand incep sa se miste haotic variantele prin viata si literatura; stiti voi, cam asa cum se misca si personajele din scenariile nascocite de Pedro Camacho pentru Radio Panamericana, in “Matusa Julia si Condeierul” (M. Vargas Llosa). Cand variantele incep sa se miste haotic prin viata si literatura, ei bine, atunci sa te tii: o viata aiurea si o literatura slaba. Va urez sa nu vi se intample niciodata asemenea pocinog, sa nu aveti parte de o dragoste ca-n carti. Lectura placuta!

libertatea urii.

poti sa-ti vezi uneori cuvintele pe fundul unei galeti de gunoi. sau printr-un geam, ude, descriind orbite aproape circulare. cuvintele tale pot capata o limpezime, o puritate de scriitura in neant, in sfarsit eliberata de suportul material, pe care numai slanina sau branza o poate da. sunt gazetari care sufera fizic vazandu-si articolele cum coboara cu ziarul de ieri treptele materiei. mi s-a intamplat si mie sa-mi vad niste bucati de fraze in wc-ul redactiei. n-am gemut, nu m-am cutremurat. nu m-a cuprins melancolia efemerului si desertaciunii. dimpotriva, am simtit asta ca pe un soi de acreditare. un om poate cumpara o carte, poate cumpara randuri de carti fara sa le deschida vreodata. iar daca citeste 50 de pagini si nu intelege mai nimic dintr-una pe care a auzit la televizor, la o emisiune culturala, ca e bine s-o ia, nici gand s-o arunce. o depune pe raft, spunandu-si c-o vor citi si intelege copiii lui. sau chiar daca citeste, intelege si ii place, o pune in biblioteca cu gandul s-o redeschida, s-o aiba la indemana. de cele mai multe ori, asta nu se mai intampla niciodata. o carte e un fel de sarcofag al cuvintelor, ingropat in biblioteca.

un ziar poate fi aruncat la cos fara regrete, imediat dupa lectura. asta nu inseamna neaparat dispret, din cuvinte ramane,  sau nu ramane, umbra lor in mintea cititorului, contopindu-se intr-o fantasma textuala uneori surprinzator de rezistenta, alteori rispindu-se ca fumul. oricum, cuvintele tale nu mai au spate, raman dematerializate, suspendate, fara alt sprijin pentru a nu pieri decat panza de paianjen a amintirii. nu mi se pare necinstit asa.

cand mor, oamenii sunt arsi sau ingropati. de ce nu s-ar duce si cuvintele lor, o data cu ei, acolo de unde au venit, in marea, singura biblioteca adevarata? un ziar aruncat in iarba destramandu-se in ploaie. Fiul Ploii. daca Dumnezeu a considerat ca din om trebuie sa se aleaga praful si pulberea, ii va fi fiind pe plac sa fie conservate cuvintele robului sau?

si, in sfarsit: daca ai avea de ales, sa mori sau sa-ti cobori cuvintele in pamant, in locul tau, sa fie mancate de viermi, sterse, uitate, iar tu sa ramai deasupra, traind vesnic, ce-ai face?

(cristian tudor popescu, fiul ploii, in libertatea urii. scrieri, editura polirom, bucuresti, 2004)

draw me very happy eyes.