Monthly Archives: April 2011

2:37 – 2:39: for you, Cluj! (so sincere)

Categories: Uncategorized | 7 Comments

will WVIL take photo-imagery to the next level?

Artefact’s designers (Artefact is an award-winning design team) say they envisioned a “futuristic concept camera”. I admit, I like their idea, but:

1. I wouldn’t call it so “futuristic”, as they described it. I’d call “futuristic” only a dispositive able to allow you to take photos with your bare naked eye. Now, that’s futuristic! Artefact’s concept brings along some sort of “futuristic” features, yes, but just in terms of photo-glam. Not in terms of innovation.

2. Even though they are presenting it as a “concept camera” (lens + body), it seems fairly clear to me that the patent-pending WVIL is actually intended to incorporate an iPhone. Translation: WVIL (Wireless Viewfinder Interchangeable Lens camera) is actually meant to take the connectivity and application platform capabilities of today’s smart phones and to wirelessly connect them with interchangeable full SLR-quality optics. This means it’s not much of a fair camera; it’s more of a cute little hybrid. On the other hand, when I look at the specs and see that the concept includes a full frame CMOS and the ability to shoot 1920×1080 24p (plus the lens mount, which can be adapted to Nikon F mount, Canon EF mount, Micro Four Thirds and Leica M mount), I suddenly forget all about the iPhone. ‘Cause that’s pure poetry. Or, if you prefer, that’s “So rough, baby, baby, baby/ Atat de dur, Stela, Stela, Stela…” :D

Categories: Uncategorized | Leave a comment

super-aggressive beauty.

“Sometimes there’s so much beauty in the world I feel like I can’t take it, like my heart’s going to cave in.” (“American Beauty”)

After “The Aurora” time lapse video, landscape photographer Terje Sorgjerd is back from filming on El Teide, Spain’s highest mountain at 3715m, one of the best places in the world to photograph the stars and also the location of Teide Observatories, considered to be one of the world’s best observatories.

The goal was to capture the beautiful Milky Way galaxy, but a large sandstorm hit the Sahara Desert on the 9th April and at approx. 3am in the night the same sandstorm hit Sorgjerd’s camp, making it nearly impossible for him to see the sky with his own eyes. Interestingly enough, his camera was set for a 5 hour sequence of the Milky Way during this time, so he was sure his whole scene was ruined. But, to his surprise, his camera had managed to capture the sandstorm which was backlit by Grand Canary Island making it look like golden clouds. The Milky Way was shining through the clouds, making the stars sparkle in an INCREDIBLE way. Pure magic! :)

P.S.: Speaking of witch (or space)… For its 21st birthday in April 2011, the Hubble Space Telescope gave astronomers a “rose” of galaxies. Newly released image shows spiral galaxy twisted into bejeweled rose by companion galaxy. Amazing? No. Just super-aggressively beautiful. :) Happy Birthday, Mr. Hubble!

Photo: NASA

“American Beauty”‘s screenwriter was right: sometimes there’s so much beauty around us, in our houses, in our cities, in our world, in our galaxy, in our multiverse. God is not a DJ, but an artist. The greatest of them all! :)

Categories: Uncategorized | 2 Comments

a glimpse ahead: the future of storytelling.

I found this interesting perspective here and thought to ignite your appetite for storytelling (“come on, media baby, let me light your fireeeee”). It’s about social media and the art of storytelling. Here are some excerpts:

A few days ago, Chris Sullivan of MyNorthwest.com wrote an article called “The art of storytelling in a world of technology”. He asked if you can tell a story over Twitter and wondered if the limitations of the medium limited the message. He quoted professional storyteller Anne Rutherford as saying “Whatever their age, whatever their circumstance, if it’s a good story and it’s well told we completely have the ability to respond to that. However, what I think we’re losing is the opportunity to be in those situations.”  Ms. Rutherford believes the communications over digital technology, particularly via social media, are causing us to cut back on our in person interactions, and thus on our chances to tell and listen to stories.

In response to Mr. Sullivan’s article, Amanda Cosco of the Social Times said:

“It is my argument that social media makes story-telling even more possible today than in earlier years. While I’d agree with Sullivan that we’re not sharing stories in the same manner as we used to, I’d suggest that Story itself is an evolving beast, something that grows and mutates with time. Throughout history, storytelling forms have changed with technology— from oral traditions, to the printed word, to most recently digital media—but the elements of narrative can be detected throughout, as Story manages to creep its way into every linguistic or visual expression.” Continue reading here.

Photo Credits: David La Chapelle, for Lee McQueen

Categories: Uncategorized | Leave a comment

a kind of red magic.

It’s not that I hate supermarkets’ multi-coloured Easter eggs.
It’s just that I’m way too in love with my grandparents’ traditions. I’ve been raised in the countryside, therefore my heart will always be as raw as a white trash’s heart can get. No matter the fancy cities, no matter the luxurious offices, no matter the expensive things.
When I was little, my grandma used clover (and other plants’ leaves) to create beautiful shapes and shades on Easter eggs. Not to mention she used to colour them by using only… boiled onion leaves. So, this Easter, I thought to make her a surprise. And this is pretty much what I’ve been up today:

I’m writing this post from our countryside mansion and I’m having so much fun here.
The sky is limpid like a blue-eyed kid, the sun shines in million different colours, all the flowers, trees and hearts are in bloom, the funny frogs in the little lake near our mansion are performing a beautiful serenate, spring’s perfumes are invading my head and skin, my two dogs are madly in love with me, an army of bees is dancing all over the gaden, I’m easy like Sunday morning and it’s almost like I’m in a different dimension.
I really couldn’t be happier. :)

Categories: Uncategorized | 4 Comments

mila’s daydreams.

When she’s not working as a copywriter, Adele Enersen loves to create dream worlds around her sleeping baby girl, Mila, and then snaps photos. The result? Eye candy! :)

Categories: Uncategorized | 14 Comments

o poveste la care tin. (II)

Leagănul de la Jucu: vieţile macerate din fabrica de tocat destine

Copiii de la casa pentru copii cu handicap din satul Jucu (Cluj) îşi trăiau vieţile în anii ’80 sub lumina rece a becului camerei leagănului, departe de căldura unei familii. O dată ce casa de copii îi arunca în stradă, nimeni nu mai ştia de ei.  

John Doe de Jucu

Foştii angajaţi ai centrului pentru copii cu handicap din Jucu nu ştiu nici azi ce s-a întâmplat cu mulţi dintre copiii de care aveau grijă în anii ‘80. Unii dintre copii îi vizitează, şi-au făcut un rost atât cât au putut, însă soarta celor mai mulţi le rămâne necunoscută. Marcel Jucanu, Vasile Agafiţei şi Mihăiţă Dumitru sunt doar 3 dintre copiii ale căror destine am putut să le refacem, cu ajutorul amintirilor foştilor angajaţi ai casei de copii. Marcel Jucanu a ajuns la centru pe la jumătatea anilor ‘80, pe când avea 10 ani. Un miliţian l-a găsit dormind într-un şanţ şi l-a adus la leagăn. “Când l-a adus, nu ştia cum îl cheamă. I-am zis Marcel, după numele băiatului meu. Şi Jucanu i-a zis directorul când să îi facem buletin, Jucanu de la Jucu, numele satului. Aşa a rămas: Marcel Jucanu. Făcea sarmale cu mine, spăla vase, un copil bun”, povesteşte fosta bucătăreasă a centrului, Maria Cuibuş. “Nu ştia nimic despre el. Povestea doar de o înmormântare, probabil fusese părăsit după o înmormântare. Apoi, după mulţi ani, cineva care venea cu măturoaie tocmai din Sânpaul, l-a recunoscut. Am făcut imediat adresă pe numele părinţilor, care au fost chemaţi să vadă dacă e al lor.”, îşi aduce aminte şi Maria Ţala, fostul administrator al centrului. De voie, de nevoie, părinţii s-au prezentat la centru. “Când l-a văzut pe bărbat, Marcel a început să îşi dea cu pumnii în cap şi să urle că <nu, că-mi dădea în cap>. Şocul fusese aşa mare, încât îşi adusese aminte că părintele îl bătea în cap. Femeia a hohotit în plâns de cum l-a văzut. Cu toate astea, amândoi au negat c-ar fi al lor.”, povesteşte fostul administrator. ,,De Crăciun, Marcel mergea la colindat. Ce căpăta, împărţea cu toţi copiii. Mi-i dor de el, bată-l soarele’’, oftează fosta bucătăreasă, Maria Cuibuş.  

,,Copilu’  ziaristului”

Mihăiţă nu avea picioare, avea degetele de la mâini lipite asemenea labei unei broaşte şi era adus tocmai din Bucureşti, la jumătatea anilor ‘80. “Se spunea că l-ar fi adus de la leagănul de copii de care răspundea chiar Elena Ceauşescu.”, îşi aminteşte Zamfira David, fosta magazioneră a centrului pentru copii, unde a lucrat între anii 1974-1998. Mihăiţă se făcuse îndrăgit de una dintre angajatele leagănului din Bucureşti, care, întâmplător, era soţia unui ziarist de la « Linia CFR«, care a ajuns să îl îndrăgească şi el. Când au aflat de Jucu, ziaristul l-a adus imediat la Cluj, sperând că aici ar fi urmat să fie îngrijit mai bine. ,,Mihăiţă mi-a fost cel mai drag. Stătea mai tot timpul la noi. Copiii de la centru îi mai ziceau câteodată în glumă “Elena”, pentru că se zvonea că ar fi fost copilul ei din flori.”, îşi aduce aminte fosta magazioneră. Într-o zi, tanti Zamfira s-a trezit la poartă cu o maşină, din care au coborât tatăl copilului şi unchiul lui. “Tată-su s-a uitat la el ca la o legumă. Au spus că vor să-l ia în Bucureşti. L-am adus acasă, l-am spălat şi l-au luat cu ei. După două săptămâni l-au adus înapoi şi nu s-au mai întors niciodată.”, îşi aduce aminte Zamfira Ovidiu. Aruncat în stradă la 18 ani şi fără nici o perspectivă, şansa lui Mihăiţă a fost directorul, om milos, care i-a propus să-l angajeze ca “femeie de serviciu”. Succesiv, centrul propriu-zis s-a desfiinţat, a fost înlocuit de cel nou, iar Mihăiţă a fost luat de o familie din Bistriţa, care tot făcând donaţii centrului, a început să-l îndrăgească. Trista epopee a copilului a continuat atunci când familia nu a mai putut avea grijă de el şi l-a “cedat” altei familii. “Acum are 28 de ani şi mă suna mereu să-mi spună că e bine. I-au dat o cameră, îi dau de mâncare, iar când merge la Cluj să-şi înnoiască protezele de la picioare, trece pe aici.”, povesteşte mândră tanti Zamfira. În prezent Mihăiţă e ajutat şi de o fundaţie, care i-a promis că îi va construi o casă, “ca să aibă cine-l griji la bătrâneţe în schimbul casei”, după cum spune Zamfira Ovidiu.

“Mamă-sa era asistentă medicală, iar tată-su agent loto. O duceau bine. Mai aveau doi gemeni, dar Mihăiţă era doar copilul ei. O vreme îl ţinuseră  închis în apartament, să nu-l vadă nimeni, le era ruşine cu el. În cele din urmă l-au abandonat. Îi plăceau mult florile. Când l-au angajat aici, punea flori în toate laboratoarele. Copiii îl porecliseră <Copilul Ziaristului>”, povesteşte fostul administrator. Potrivit Zamfirei Ovidiu, Mihăiţă a încercat în repetate rânduri să-şi vadă mama, dar aceasta nu a vrut să-l vadă.  

Pictorul fără mâini

Vasile Agafiţei nu avea braţe, astfel încât în momentul în care a ajuns la Jucu, i-a uimit pe toţi angajaţii centrului când a învăţat să  scrie ţinând stiloul în gură. “Agafiţei avusese un accident şi învăţase să scrie ţinând stiloul în gură. Şi picta nemaipomenit de frumos, tot aşa, ţinând pensula în gură, păcat că nu am desene de-ale lui, să vă arăt”, povestesc fostul grădinar, Gheorghe Bucur şi fosta bucătăreasă, Valeria Man. Deşi foarte talentat, copilul fusese abandonat din cauza handicapului. Nimeni nu ştia de familia lui, însă un angajat al centrului de plasament le-a dat de urmă înainte de 1989. “Dl. Dunca i-a găsit, într-un final, pe părinţii lui Agafiţei. O duceau bine. Aveau bloc la oraş şi casă la ţară, tractor şi pământuri. Au spus că nu ştiau ce se întâmplase cu copilul lor şi nimic mai mult. L-au reprimit în familie după ce-a terminat clasa a opta, asta e ultimul lucru pe care l-am aflat despre el. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat apoi”, spune Maria Ţala, fostul administrator. La Jucu, în paralel cu dramele destinelor macerate la lumina rece a becului, se desfăşurau însă şi poveşti de dragoste, cu toate că pe mormolocii ponosiţi nu îi învăţa nimeni să iubească. “Unul dintre copii, Ştefan, din Zalău, s-a însurat cu o educatoare de-aici, din Jucu. El era frumuşel tare, ea mai în vârstă ca el, aşa le-a fost lor dat, să se iubească. Sunt fericiţi şi acum sunt amândoi în Cluj” , povestesc fostele bucătărese, Valeria Man şi Maria Cuibuş.  

“Dacă nu era leagănul, nu aş mai fi fost azi”

Deşi blamate pentru condiţiile precare pe care le ofereau, leagănele au fost însă  pentru unii dintre copii o “şansă”. “Nu vreau să mă gândesc ce aş fi fost azi dacă nu ajungeam la centru. Poate nu aş mai fi fost deloc.”, povesteşte Aurel Marc, unul dintre foşii copii ai centrului. Aurel Marc e unul dintre cei norocoşi. După ce a absolvit 8 clase la Jucu, a fost repartizat la liceul de medicină veterinară din Bucureşti, însă, nevrând să facă medicină, a cerut repartiţie la un liceu economic. Succesiv, s-a întors la Jucu, unde i-a fost oferit un post la Primărie. Astăzi fostul copil de la casa de copiii e unul dintre oamenii de vază ai primăriei, însă povesteşte cu drag şi fără ruşine de trecutul lui de copil crescut în leagănul pentru copiii cu handicap. ,,Părinţii mei erau din Alba. M-au lăsat aici pentru că nu aveau posibilitatea să aibă grijă de mine şi de infirmitatea mea. Dacă nu era centrul, nu aş fi fost operat. Ei m-au pus pe picioare. Înainte de operaţie nu puteam merge decât sprijinit pe genunchi. Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu ajungeam aici.”, spune omul care, din fost copil de la casa de copii, a devenit unul dintre cei mai respectaţi oamenii ai comunităţii în care trăieşte. Aurel Marc spune că nu îşi învinovăţeşte părinţii pentru că l-au lăsat la casa de copii, ci, dimpotrivă, consideră că astfel i-au dat “o şansă”. 

De cele mai multe ori, legăturile care se formau între copii şi unii dintre angajaţii centrulului au mers şi merg dincolo de ani şi uitare. “Era un copil căruia îi dădeam mereu hăinuţe. După mulţi ani, de la Poştă mi-au zis că am pachet. Cine să-mi trimită mie pachet? Am luat şi am citit. Era de la el. Îmi trimisese câteva kilograme de nuci. Scria că s-a angajat paznic şi că nu m-a uitat”, povesteşte cu lacrimi în ochi fosta magazioneră Zamfira Ovidiu.  

Categories: Uncategorized | Leave a comment

o poveste la care tin. (I)

“Târâtorii” şi “blestemaţii” din leagănele de copii cu handicap

“Pe unul l-au adus cu două cioturi în loc de mâini. Porcii îi mâncaseră mâinile pe când avea un an sau doi. Un altul nu avea braţe, a învăţat să scrie ţinând stiloul în gură. Alţii erau <târâtori>, aşa cum le ziceam noi, adică nu aveau picioare. Nu le trimiteau cărucioare, aşa că se târau toată ziua prin tot căminul. Din când în când pe unii mai veneau şi îi mai luau străinii. Apoi nu se mai auzea nimic de ei.”

Aşa îşi începe povestea fostul administrator al leagănului pentru copii cu handicap din satul Jucu, judeţul Cluj-Napoca. În anii ’80, destinele a zeci de generaţii de copii au fost macerate între pereţii a ceea ce pentru ei era “acasă”.  Acolo au învăţat mormolocii ponosiţi, cu ochi mari, că nu se au decât unii pe alţii, acolo s-au învăţat cu bocancii băgaţi cu silă în sufletele lor de familiile care îi aruncau în leagăn fără să se uite în urmă, acolo s-au obişnuit cu mirosul greu de clor de la hainele spălate şi întinse sus, în pod, şi să îşi ignore vieţile putrezind neputincioase, la lumina becului casei de copii. Când se făceau mai mărişori, mormolocii ponosiţi, cu ochi mari, erau scoşi în curtea vieţii. Unii se întorceau la familiile care îi lăsaseră la leagăn, alţii îşi făceau un rost al lor. Cu cei mai mulţi însă nu se întâmpla nimic. Destinele zecilor de generaţii care au trecut prin leagănele pentru copii cu handicap par desprinse parcă dintr-o altă lume.  

“Blestemaţii” şi “târâtorii”

În leagănul pentru copii cu handicap din Jucu, în anii ’70-’80 ajunseseră să fie înghesuite aproximativ 400 de suflete. Leagănul era unic în ţară, motiv pentru care erau aduşi copii din toate colţurile ţării. “Cei mai mulţi erau aduşi din Moldova. Ne era foarte greu. Trebuia să ne încadrăm cu masa fiecărui copil în suma de 18 lei. Atât plătea statul pentru fiecare dintre ei. Grija noastră de la leagăn era să le asigurăm cel puţin 300 de grame de pâine. Noroc că grădina leagănului era mare, iar acolo cultivam mereu fasole, ardei, roşii, făceam câte 800 de litri de bulion, creşteam porci, deci copiii nu ajungeau să sufere de foame.” , îşi aminteşte Maria Ţala, fostul administrator al centrului de plasament pentru copii cu handicap de la Jucu. “Nici cu căldura nu o duceam mai bine. Uneori era atât de frig încât te uitai că îţi îngheţa apa cu care spălai pe jos. Trebuia să ne încadrăm în cota pe care ne-o impuneau de la centru. Nu ne încadram aproape niciodată. Când era foarte frig, suplimentam păturile, le dădeam câte 3 pături în plus. Cote erau şi pt. furajul pentru porci. Dar aici la Bonţida, fiind atunci o crescătorie de porci, mai ciupeam şi de la ei, mă mai înţelegeam să-mi mai dea furaj.”, mai spune femeia. Ea îşi aduce aminte că nici detergentul şi dezinfectantul nu erau suficiente, astfel încât angajaţii centrului se vedeau mai mereu nevoiţi să cerşească leşie la femeile satului. “Căminul aparţinea de Direcţia Muncii. Ne ziceau că dau detergent şi dezinfectant în funcţie de numărul de copii. Dar mie cum să-mi fi ajuns, când ai mei erau târâtori, zi de zi cu pantalonii murdari de la târât?”, se întreabă fostul administrator. “Era foarte multă mizerie. Şi când am ieşit de-acolo, tot milă mi-a fost de ei”, rememorează şi Zamfira David, fosta magazioneră. La rândul lor, Maria Cuibuş Valeria Man, fostele bucătărese ale centrului, îşi amintesc că “de Sărbători pe cei mai mulţi nu îi lua nimeni acasă. Râmâneau aici. Nu primeau cadouri de Crăciun, dar noi, ca bucătărese, le făceam atunci mâncare un pic mai deosebită, ca să se simtă şi ei bine. Sau dacă tăiam porc, mereu le duceam şi lor table de slănină. Şi ei la fel, când primeau mâncare sau suc, ne chemau să ne dea, erau copii tare buni”. Copiii din Jucu nu îşi sărbătoreau zilele de naştere. Toţi cei născuţi într-o lună erau strânşi la grămadă şi sărbătoriţi într-o singură zi, cu tort, de către angajaţii mai miloşi. “De la Bucureşti doar în 3 decembrie ne dădeau cele trebuincioase  ca  să le facem torturi şi să-i sărbătorim, pentru că atunci era ziua handicapatului”, explică fostul administrator Maria Ţala.  

“Porcii îi mâncaseră mâinile”

Gheorghe Bucur, fostul grădinar al centrului, între 1955-1987, rememorează cu ochii vii anii în care a lucrat la casa de copii, pentru un salariu de 280 de lei.  Nea Bucur spune cu rotocoale de mândrie în ochii-i vii că, deşi erau “copii blăstămaţi, ca unul, care avea  cioturi şi căruia porcii îi mâncaseră mâinile din neatenţia părinţilor” sau “târâtori, fără picioare, care se rupeau d-aci, de la mijloc”, vreo câţiva dintre copii au ajuns sus, la facultate. Unul chiar director de bancă, în Sebeş. Totuşi, cei mai mulţi dintre ei “mai blestemaţi, repetau şi de 3 ori anul până treceau clasa. La începuri erau vreo 180, apoi, înainte de 1989, au ajuns să fie vreo 400. Îi ţineau aici până terminau 8 clase, apoi, care aveau cap, mergeau mai departe, la liceu sau la şcoala de meserii”, povesteşte bătrânul. Centrul avea şi pe lângă şcoala generală şi una de meserii, unde copiii puteau învăţa croitorie sau cizmărit. Mulţi dintre ei învăţaseră atât de bine să croiască şi să repare cizme, încât adesea jucanii preferau să nu mai meargă la oraş la reparat cu cizmele, ci să apeleze la copiii de la centru. “Era unul, Florin, nu avea o mână de la cot, dar era foarte dibaci. Îi plăcea să facă pantaloni pe la oamenii din sat”, povestesc bucătăresele Valeria Man şi Maria Cuibuş. Centrul le mai oferea  copiilor şi ore de muzică, ore de recuperare, existau pian, televizor, dar şi un cor.  

16 paturi într-o cameră

Copiii care nu aveau picioare se deplasau târându-se pe podelele casei de copii, pentru că statul nu le dădea cărucioare. Cei mai norocoşi dintre ei, care mai aveau un picior sau care nu aveau un handicap atât de grav, primeau cârje. Din fier. Sau proteze din lemn, pe care, pe măsura creşterii, le tot schimbau. Cei care îşi pierduseră însă picioarele aveau ca singură opţiune târâtul. “Portarii erau folosiţi şi pe post de brancardieri, pentru că nu aveam brancardieri. Când era de mers la masă, portarii îi cărau în spate. În fişa postului la portar scria şi că trebuie să care în spate copiii-târâtori”, povesteşte Maria Ţala, fostul administrator. Camerele centrului erau mobilate auster, cu 6 paturi într-o cameră şi 2 dulapuri cu 2 despărţituri. Paturile erau de fier, ca de spital, iar în anii ’80 ajunseseră să aibă deja zeci de ani de uzură în spate. Înainte de revoluţie, în condiţiile în care numărul de copii ajunsese la 400, a mai fost amenajată şi o cameră cu 16 paturi, care după 1989 s-a transformat într-o capelă. În anii ‘80 existase şi o perioadă în care copiii stăteau şi câte 2 într-un pat, dar foştii angajaţi ai centrului nu îşi aduc aminte să fi fost o situaţie permanentă. 

  “Veneau, îi luau şi nu se mai auzea nimic de ei”

Nimeni nu îi iubea pe copiii de la leagănul din Jucu, în afară de angajaţi, care, vrând-nevrând, se ataşau de ei. De vrut, nu-i voia nimeni. “Doar străinii îi mai luau. Pe unul ştiu că l-au dus în Anglia, pe altul în Suedia. Nu se mai auzea apoi nimic de ei. Pe ăl care l-au dus în Suedia se zicea că l-ar fi folosit la circ, pentru că era un pitic. Profesorul de geografie de-atunci mi-a spus că anul trecut, la cascada Niagara, s-a întâlnit cu unul dintre foştii noştri copii”, spune Maria Ţala. Străinii trimiteau necontenit ajutoare la Jucu, dar, potrivit fostului administrator, ajutoarele trimise de străini uneori erau doar o formă de-a aduce în ţară marfuri interzise. “O dată, când am primit ajutoare, au venit controale de la Bucureşti să vadă ce-am primit, pentru că se băgase în ţară nişte aparatură, pe seama noastră, cum că sunt ajutoare pentru Jucu”, mai spune Ţala. Mai mult, „după revoluţie, străinii veneau şi aduceau o mână de jucării şi hăinuţe, pe care copiii se încăierau, iar ei filmau cum se încaieră sute de copii pe 3 haine şi 2 jucării, apoi se duceau şi dădeau la televizor, în străinătate, ca să arate ce rău e la noi”, rememorează fosta magazioneră Zamfira Ovidiu.  

Categories: Uncategorized | Leave a comment

cyber-cola: is this the future of brands?

Photo: ih0.redbubble.net

Categories: Uncategorized | Leave a comment

St. Anger.

am deadline sa ma trezesc. am deadline sa ajung. oriunde. am deadline sa visez. ceva maret. am deadline sa intalnesc. oameni. am deadline sa ma tund. am deadline sa livrez ceva. am deadline sa incasez si tocmai am primit un deadline sa platesc. am deadline sa intru in rindul lumii. am deadline sa ma casatoresc. am deadline sa fac un copil si am deadline sa fiu fericit. am deadline sa raspund la mailuri si trasez deadline ca sa primesc mailuri. am deadline sa sun. am deadline sa intreb sau am deadline sa raspund. am deadline sa ma inscriu si e un deadline sa ma retrag. am deadline sa ma imbat. am deadline sa ma trezesc. am deadline sa ma port frumos. am un deadline sa ma imprumut. am deadline sa vin cu ceva bun. am deadline sa incep. am deadline sa te conving. am deadline sa-mi repar masina. am deadline sa fiu fericit. fuck deadline.

Mi-e dor pana la lacrimi de ceva intamplator.

Autor: Tudor Chirila

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Blog at WordPress.com. The Adventure Journal Theme.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 197 other followers