Monthly Archives: June 2011

speaking of cruelty to animals…

Why in the world would you ever name your dog… Uffizi?

Categories: Uncategorized | 2 Comments

smart copywriter + smart art director =

alex is not a child soldier. an aids victim. an orphan.
alex is bright. curious. happy. creative. charming.
stop the pity. unlock the potential.

this is a really honest, beautiful, smart and creative campaign. and – ultimately – the proof that a social campaign doesn’t necessarily need to bring along a stupid teary story in order to achieve its goal.+

Categories: Uncategorized | 1 Comment

can you spot the little teddy bear in her paw?

Model: Liziera Alizeea
Photographer, cat & talent owner: Alecs

Categories: Uncategorized | Leave a comment

quarter past wonderful.

Say “hello” for me to Kurt and Jimi, Big Man! :)

Categories: Uncategorized | Leave a comment

altă matematică.

Tu de cand n-ai mai citit o poezie (romaneasca) frumoasa?

Noi stim ca unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o para
nu stim cât face.
Stim ca cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu stim cât face.
Stim, noi stim ca opt
impartit la opt fac unu,
dar un munte impartit la o capra
nu stim cât face.
Stim ca unu plus unu fac doi,
dar eu si cu tine,
nu stim, vai, nu stim cât facem.

Ah, dar o plapuma
inmultita cu un iepure
face o roscovana, desigur,
o varza impartita la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un inger,
o conopida plus un ou,
face un astragal…

Numai tu si cu mine
inmultiti si impartiti
adunati si scazuti
raminem aceiasi…

Pieri din mintea mea !
Revino-mi în inima !

(Nichita Stănescu – Alta matematica)

In foto: Mr Clarence Clemons & his sax.

Categories: Uncategorized | 1 Comment

… as i was saying:

Categories: Uncategorized | Leave a comment

monday random playlist.

Hey, Mr. DJ, can you handle this?

Blur – Parklife
Blind Melon – No Rain
Vampire Weekend – A-Punk
Soundgarden – Burden In My Hand
Scouting For Girls – Elvis Ain’t Dead
Pearl Jam – Daughter
Transvision Vamp – I Want Your Love
Bruce Springsteen – Radio Nowhere
Wall of Voodoo – Mexican Radio
Razorlight – Wire To Wire
Reel Big Fish – Slow Down
Velvet Revolver – Fall To Pieces
Placebo – Post Blue
Gorillaz – Revolving Doors
Blue October – Calling You
Muddy Waters – Hoochie Coochie
Turin Brakes – 5 Mile (These Are The Days)
Crossfire – Stevie Ray Vaughan
Queen – You’re My Best Friend
Hootie & The Blowfish – Only Wanna Be With You
Aerosmith – Living On The Edge
The Killers – Smile Like You Mean It
Fun Lovin’ Criminals – Mi Corazon
Red Hot Chili Peppers – Dani California
Brett Anderson – Love Is Dead
Stereophonics – Maybe Tomorrow
R.E.M. – Orange Crush
Turin Brakes – Stalker
Rod Stewart – Twistin’ The Night Away
Lcd Soundsystem – Drunk Girls
Metro Station – Shake It
Brandon Flowers – Jilted Lovers & Broken Hearts
Our House – Madness
Pixies – Where Is My Mind
Aeroport – Simona Ionescu
Eddie Floyd – Knock On Wood
George Thorogood – Bad To The Bone
R.E.M. – The One I Love
Suede – Attitude
Tracy Chapman – Give Me One Reason
Rolling Stones – It’s Only Rock ‘n Roll
Leah Andreone – It’s Alright It’s Ok
The Cat Empire – Radio Song
Paul McCartney – My Brave Face
Aerosmith – Jaded
Bob Marley – One Love
David Bowie – The Jean Genie
James – Sit Down
Carly Simon – You’re So Vain
Prince – Musicology
Human League – Human
Fatboy Slim – Right Here, Right Now
David Dundas – Blue Jeans
Joy Division – Love Will Tear Us Apart

Categories: Uncategorized | 16 Comments

random poetry: alexander pope.

The quote is taken from Alexander Pope’s poem “Eloisa to Abelard”.
Mind is a dangerous animal.
Mind is a razorblade.

Categories: Uncategorized | Leave a comment

soul archives/ la multi ani, JN! :)

Pe ei doi din materialul de mai jos i-am intalnit acum vreo doi ani. Intamplator, langa o biserica, in timp ce cautam oameni pentru un reportaj care sa aiba in centru o poveste cu background comunist. Stateau pe o banca si se tineau de mana. Nu stiu exact cum am inceput sa povestim cate-n luna si-n stele. Cert e ca sint doi dintre oamenii pe care eu ii iubesc, chiar si dupa atata timp. Ii iubesc pentru ca zambetele lor calde si sincere din ziua aia mohorata au fost ca o aspirina. Ii iubesc pentru ca m-au luat acasa la ei intr-o zi cand eram nici mai mult si nici mai putin decat un biet maidanez fara casa (si cand spun “fara casa” o spun in cel mai ad-litteram fel cu putinta). Ii iubesc pentru ca, pana la ei, nu am crezut ca iubirea poate ramane nealterata sub trecerea anilor, la fel cum nu am crezut ca o simpla intalnire intamplatoare iti poate pompa in viata oameni atat de speciali. Ultima oara i-am vazut inainte sa plec din Cluj. Am fost sa le  spun “multumesc”. Da, probabil ca e gresit sa iti pese de oamenii despre  care scrii, dar … guess what? I don’t effin care about rules! Iubesc oamenii despre care scriu, iubesc povestile care mi se intampla si asta nu o sa se schimbe niciodata.

PS: La multi ani, Jurnalul National! (ieri si-a serbat majoratul)

***

În timpul liber, muncitorii de la Flacăra ridicau stadioane

Lucreţia şi Gheorghe Maier au lucrat aproape toată viaţa la fosta fabrică de confecţii „Flacăra”, din Cluj. Cu povara a 77 de ani pe umeri, ţinându-se de mână şi după 52 de ani de  când s-au îndrăgostit, cei doi soţi îşi amintesc şi acum de Clujul anilor 1980, de munca „voluntar-obligatorie” din afara orelor de program, dar şi de muncitorii ale căror braţe făceau economia socialistă să duduie.


Paltoane pentru ruşi şi haine pentru armata libaneză

O cutie mare, metalică, pătrăţoasă şi verde, pe care tanti Lucreţia o scoate cu grijă din mobila de sufragerie, un suflu peste praf şi fotografiile alb-negru, unele roase pe la colţuri, şi amintirile încep să năpădească încăperea, ca insecte mari şi lipicioase, cu antene care pipăie şi scuipă bucăţi vii de trecut vechi de 20 de ani. „Aici suntem noi doi, pe vremea când lucram la Flacăra”, spun Lucreţia şi Gheorghe Maier, ţinându-se de mână. Din fotografia măcinată de cancerul timpului nu poţi ghici anul, ci doar albastrul clar al ochilor celor doi, dizolvat de griul mohorât al peliculei alb-negru.

La fabrica de confecţii Flacăra din Clujul anilor 1980 lucrau aproximativ 1.500-1.800 de oameni. Fabrica avea doar 3 etaje, însă sărea în ochi prin proporţiile halelor de lucru. „Erau săli mari, cam cât lungimea unui bloc mare. De-o parte şi de alta a sălii erau maşinile de cusut. La capăt era <sala de croi>, croitoria. O parte din haine se lucrau la 3, apoi veneau la 2, iar ultima dată erau trimise la parter, la sala de finisaj şi la controlul de calitate. Erau <ştendere> pe care erau agăţate şi verificate. Dacă se găseau defecte, erau trimise la recondiţionare”, îşi aminteşte Gheorghe Maier. În Flacăra existau două sisteme de lucru: pe bandă rulantă şi în acord individual, iar planul trebuia întotdeauna depăşit. „Eu cuseam nasturii, iar soţul însăila mânecile, iar mai apoi a trecut la controlul tehnic. Eu trebuia să cos nasturii la 300 de costume în fiecare zi. Imaginaţi-vă cum era să coşi cu mâna atâta. Abia în ultimii ani au venit maşinile speciale.”, spune Lucreţia Maier. Fabrica primea planul fixat de minister, iar statul nu rămânea insensibil la muncitorii care îl depăşeau. Îi decora. Cu tinichele. „Pe muncitorii conştiincioşi îi decorau. Se dădeau ca premiu – dar rareori – 30-60 de lei. Cel mai mult se dădeau insigne. Eu am primit vreo 5-6, nu mai ştiu unde sunt, se juca nepoata mea cu ele când era mică”, râde Lucreţia Maier. Muncitorii lucrau în două schimburi, de la 6 la 14 şi de la 14 la 22 şi nu primeau salariu fix, ci lucrau „în acord”, la normă. Banii nu erau mulţi şi se dădeau în funcţie de bonurile de lucru, pe care erau scrise realizările zilnice ale fiecăruia. Disciplina în fabrică era una strictă,  riguroasă, iar întârzierile, chiar şi de ordinul minutelor, erau trecute în fişa de pontaj. Abaterile din fişa de pontaj îi usturau pe muncitori la salariu. Cu cât fişa era mai plină, cu atât banii, şi aşa puţini, erau ciopârţiţi de penalizări. La Flacăra munca socialistă duduia: se confecţionau haine atât pentru comerţul intern, cât şi pentru export. „Făceam de toate, de la haine pentru copii, la haine pentru ruşi, italieni, americani, armata libaneză… pentru militarii şi subofiţerii din armata libaneză ţin minte că făceam nişte bluze cu mâneci scurte şi buzunare. Pentru ruşi făceam numai costume şi paltoane.”, îşi aminteşte Gheorghe Maier.

Munca voluntar-obligatorie şi critica tovarăşului

Sub sloganul „Te rog frumos, cu pistolul la tâmplă”, cei aproape 2.000 de muncitori de la Flacăra trebuiau să depună şi „muncă voluntară patriotică”, în folosul regimului comunist. Munca „voluntară” nu era remunerată şi era obligatorie. „Era aşa-zisa muncă voluntară, pe care erai obligat să o depui. Ştiu că duceam beton cu roaba la Moina când s-a construit, pe atunci nu aveau utilaje ca acum, noi trebuia să cărăm beton cu roaba, să facem mortarul, să cărăm materiale sau să nivelăm în urma muncitorilor de acolo. Când nu ajutam la Moina, lucram aici, la blocuri, amenajam spaţiile verzi sau tot felul de alte munci”, spune Gheorghe Maier. „Ne era greu, mai ales că aveam şi fetiţa mică, trebuia să lucrăm în două schimburi, ca să putem sta când eu cu copilul, când el, apoi mai era şi munca patriotică, pe care trebuia să o depui, vrând-nevrând.”, spune şi Lucreţia Maier. Fabrica Flacăra nu era singura care servea voluntari pe bandă rulantă. Fabrica de porţelan Iris, Clujana sau Ţesătoria „România Muncitoare” erau tot atâtea locuri din Clujul anilor 80 care ofereau regimului forţă de muncă gratuită şi mii de braţe care puteau fi folosite oricând, pentru orice. Pe lângă ajutorul dat la ridicarea stadionului, muncitorii de la Flacăra au fost nevoiţi prin anii 70 să ajute şi la refacerea acoperişului actualei Sălii Sporturilor, care stătuse să se prăbuşească tocmai peste capul prim-ministrului Gheorghe Maurer. „Venise în vizită şi adunarea fusese la Sala Sporturilor, acolo ţinuse discurs. Cam la o oră după ce şi-a terminat vizita, acoperişul s-a surpat. A căzut numai peste paznic. Dacă ar fi căzut cu o oră mai devreme, i-ar fi omorât pe toţi.”, rememorează Gheorghe Maier. Clujul acelor ani nu ducea nicidecum lipsă de vizite oficiale, „de la centru”. Şi nici de criticile de rang înalt, făcute după criteriul urechii sau părerii tovarăşului. „O dată a venit şi Ceauşescu în vizită. Ioi, ioi, ce pregătiri s-au făcut atunci. Ţin minte că a criticat distanţa dintre blocurile de pe strada Donath, care i se păruse prea mare. După ce a plecat el, au început imediat să ridice şi să înghesuie blocuri între blocuri, ca să îi facă pe plac.”, povesteşte Lucreţia.

File de iubire socialistă

Neşansa de a trăi într-o epocă în care posibilităţile erau limitate, a făcut ca viaţa tinerilor Lucreţia şi Gheorghe să treacă altfel decât trecea viaţa tinerilor din ţările libere. Gheorghe nu putuse urma decât patru clase şi trei ani de ucenicie în croitorie la Cluj şi Gilău, continuaţi cu lucrul la Cooperativa „Drumuri Noi”, Cooperativa „Victoria” şi, în cele din urmă, Fabrica de Confecţii „Flacăra”. Mai mult, fusese obligat să repete clasa I. „Am făcut clasa I de două ori. Am început-o în 1939, iar în 1940 au venit ungurii şi nu a mai fost valabilă clasa românească, a trebuit s-o fac iar. Apoi a venit războiul şi cât a durat nu s-a mai făcut şcoală. Grele vremuri, foamete mare…”, îşi aminteşte Gheorghe.

Lucreţia, născută „la ţară, lângă Huedin”, nu putuse urma decât şapte clase, dar, cu toate astea, se ambiţionase să nu rămână la ţară. „Doream mult să fac şcoală, dar nu aveam posibilitate să fac mai mult. Directorului şcolii din sat i-a plăcut mult de mine şi el m-a trimis la şcoala de educatoare de un an. Era şi şcoală de educatoare de trei ani, dar nu aveam posibilitate să mă ţină cineva atâta la învăţat. Am terminat-o, am obţinut apoi serviciu la Morlaca, unde am fost repartizată doi ani, apoi, fiindcă măicuţa orbise, m-am retras acasă, unde am lucrat ca şi casieră la cooperativă. Abia după am ajuns la Flacăra.”, povesteşte Lucreţia. Flacăra a devenit pentru cei doi soţi nu numai un simplu loc de muncă, ci şi locul căruia îi datorează 52 de ani de mers mână în mână. Luna mai e şi luna în care Gheorghe şi Lucreţia vor aniversa 52 de ani de căsătorie. Luna în care Gheorghe o cerea pe Lucreţia de nevastă, în urmă cu 52 de ani. „Am venit la Cluj într-o zi de 1 mai 1957. Nişte cunoştinţe ne-au prezentat, apoi am mers să facem o plimbare prin grădina botanică, ne-am arătat unul altuia buletinele (râde) şi m-a cerut de soţie în aceeaşi zi. După 3 luni ne-am căsătorit, dar nu am făcut nuntă, pentru că nu erau posibilităţi atunci. Am făcut doar o masă de cină şi atât. După căsătorie, de la fabrică ne-au repartizat un apartament înghesuit, cu două camere 3 metri pe 3, pe care îl împărţeam cu o altă familie. Anii au curs, ne-a fost greu, dar ne-am ajutat unul pe altul mereu şi ne iubim şi acum ca şi atunci”, povestesc Lucreţia şi Gheorghe, ţinându-se de mână în vreme ce cutia verde, metalică şi pătrăţoasă, cu fotografii alb-negru, dispare înapoi în mobila veche de sufragerie. „Apropo, în sufrageria asta a stat primul nostru televizor cumpărat în ’80 – un TeleColor – şi mai târziu un Diamant. Din alea pe lămpi, ioi, ioi, ce amintiri.”, adaugă zâmbind cei doi, în timp ce trag capacul cutiei peste pozele roase de cancerul anilor.

 

Categories: Oameni frumosi, Reportajorama | Leave a comment

unicorn in a tunnel.

Categories: Uncategorized | 2 Comments

Blog at WordPress.com. The Adventure Journal Theme.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 215 other followers