Interviuri

reportajul suna al dracu’ de bine. in presa centrala.

Ca sa existe si altundeva decat in PC-ul meu. Extrase din interviurile pe marginea conditiei reportajului in presa scrisa din Romania. Facute ca anexe pentru licenta. Pacat ca nu am vreme sa-i citez pe toti cei care mi-au raspuns sau sa  extrag chestii din interviurile cu ei. Poate alta data. Oricum, chestia asta mi-a demonstrat inca o data ca oamenii din presa din Bucuresti sint misto si ca e doar un cliseu faptul ca nu ar fi.  

De la Victor Ciutacu citire:

3. E nevoie de talent pentru a scrie reportaj sau este ceva pentru care te antrenezi, pur şi simplu? (în contextul în care există jurnalişti care cred că felul ala de-a te juca cu cuvintele poate fi un handicap).

Victor Ciutacu: Jurnaliştii care-şi închipuie că talentul e un handicap sunt ei înşişi nişte handicapaţi nimeriţi din greşeală în meseria asta.

5. În contextul de mai sus, consideraţi că reportajul se hibridizează sau că devine mai mult un gen jurnalistic de nişă?

Victor Ciutacu: Devine clar un gen jurnalistic de nişă. E scump, necesită talent cu carul şi public în stare să citească.

10. Dacă ar trebui să spuneţi într-o suită de câteva fraze cum se vede reportajul prin ochii Dumneavoastră, care ar fi acelea? Cum arată reportajul lui Victor Ciutacu?

Victor Ciutacu: Reportajul personal al lui Victor Ciutacu nu prea arată. Fiindcă Victor Ciutacu nu are înzestrările necesare pentru a scrie reportaje de substanţă. Iar dacă Victor Ciutacu nu poate fi cel mai bun într-un domeniu, atunci se abţine să presteze. 

De la Eugen Istodor citire:

1. Reportajul are în ultima perioadă o imagine duală în ochii oamenilor de presă. Pe de o parte, există o tabără care vede reportajul drept o ,,Cenuşăreasă a presei”. Pe de altă parte, există o tabără nr.2 care îl percepe ca pe ,,Regina presei”. Daca ne-am imagina o axă, cu aceste două extreme, Dumneavoastră unde v-aţi regăsi?

 

Eugen Istodor: Uită-te pe YouTube şi vei vedea trei sferturi de reportaje. Scurte, scurte, împleticite, surprinzând esenţialul. Reportajul e poveste. Uită-te în librării şi vezi că lumea cumpără roman cu o furie neînchipuită. Iar avem poveste. Priveşte muzica şi vezi cum lumea iar s-a întors la poveste, la muzica aia adevarată… chiar şi maneaua e în criză. Ce se întâmplă în muzică se mixează. Adică improvizaţie? Nu. Adunat poveşti vechi pentru un sunet nou. Televiziunea? La fel. Filmele proaste de pe toate canalele scot tot poveşti proaste, telenovela românească sau străină iar poveste dă la popor. Aşa că reportajul există şi nu poate muri. Are momente proaste că nu sunt reporteri cu ochi sau ochiul audienţei nu e atent. Nu ştiu clasificări. Ştiu că poveştile nu mor. 

2. Un reporter ,,ancorat în realitate” şi un reporter foarte talentat.  Prin ochii căruia dintre ei aţi alege să vedeţi un subiect de reportaj?

 Eugen Istodor: Unul fără altul e greu de conceput. Şi-şi este alchimia ideală, ce să faci, asta e. Nu poţi să te duci într-un sat şi să nu ştii care-s curcile şi care sunt raţele şi după aia să stai ca boul şi să aştepţi să moară curcile mâncate de raţe ca să scrii.

4. Dacă ar trebui să vă întoarceţi la ,,Vieţaşii de pe Rahova” şi să rememoraţi: ce a schimbat în Dumneavoastră această experienţă, din punct de vedere uman, iar în al doilea rând, din punct de vedere jurnalistic?

 Eugen Istodor : Multe. Uman, mi-a omorât câteva frici, printre care frica de a duce căruţa în chestii grele. De intuneric, de murdar, de mirosuri… aveam acolo viaţa la bec, murdărie continuă, culcată în colţurile puşcăriei unde se adună detergent cu jeg şi aveam miros de carne, miros de bărbat, de şoareci, de animal, animal care se stinge, animal care are putere şi nu mai are ce să poată. Uite, cartea aia a uitat să scrie de carnea asta de pe bărbatul condamnat. Jurnalistic, puşcăriaşii m-au învăţat să-mi respect omul din faţa mea. Să-i dau să vadă textul, să accept modificarile lui chiar dacă pierd din senzaţional, să negociez cuvinte.

5. Truman Capote a spus că nu şi-a revenit niciodată pe deplin după timpul petrecut cu personajele care apar în romanul ,,In cold blood”. În cazul Dv., cum a fost să simţiti prin pielea lor, să le trăiţi amintirile, într-un spaţiu în care, după cum spuneaţi, nu există protocol şi legi care să apere de adevărata imagine?

 Eugen Istodor: Nici eu nu am scăpat de ei. Pur şi simplu mă bântuie, mă calcă pe amintiri. Nu, nu i-am închis în carte. Uite, ma gândesc că voi plăti cu adevărat peste câţiva ani, când vor ieşi din puşcărie. Să văd atunci cât de bun am fost, cât de puţine au să-mi reproşeze. Cum? Daca nu mă vor vizita în carne şi oase acasă, la servici, la mare, la munte. Eu şi un vieţaş, faţă în faţă, în slip, construind un castel de nisip e o poza simpatică. Dar ce te faci când vine cu o erată şi un cuţit în casă? Bine, asta nu e doar legată de vieţaşi, e chestie de fiecare zi cu oricare dintre personajele reportajelor mele. Nu-mi prea doresc revederea cu nimeni. Am scris, gata, s-a terminat.

 7. În contextul de mai sus, consideraţi că reportajul se hibridizează sau ca devine mai mult un gen jurnalistic de nişă?

 Eugen Istodor: Se hibridizează. Nu poate ramâne neschimbat. Cum nici interviul. Cum nimic nu o să rămâna candid. Noi tot căutam inocenţa în iarbă. Nu există acolo. Există după aceea, când te pui să admiri iarba şi cu ea faci ce mintea ta şi cititorul vor.

 De la Alexandru-Bradutz Ulmanu citire:

16. ,,Reportajul este pentru exerciţiul calofil, pentru plăcerea de a scrie frumos şi deştept. Numai pentru asta tot merită. Să te joci. Şi cât te poate ajuta un cuvînt. Cât poţi stoarce din el. Şi câtă expresivitate poţi vedea într-un lucru în care alţii văd o simplă tufă, un simplu om sau un simplu cal trecând. E vorba de minte, de curiozitate, de îndoială, de nelinişte, de plăcerea de a pune o virgulă cum trebuie acolo, plăcerea scrisului. Ce e pînă la urmă asta? Un mod de a vedea lucrurile, un mod de a trăi.” (Cornel Nistorescu). Dacă şi Dumneavoastră ar trebui să descrieţi reportajul într-o suită de câteva fraze, care ar fi aceastea?

Alexandru-Brăduţ Ulmanu: Cele din definiţie. Jurnalismul trebuie să spună ce se întâmplă, ce este. Nici mai mult, nici mai puţin. O face în mai multe feluri, iar unul dintre ele este reportajul. În principiu, esenţa reportajului, ca şi a articolului de tip feature în general, este că trebuie nu să spună, ci să arate. De aia cele mai bune texte de acest tip fac apel la simţuri, descriu acţiuni, imagini, sunete, mirosuri, mişcări, detalii semnificative. Plăcerea scrisului? Probabil. Dar în primul rând e vorba de găsirea celui mai potrivit mod în care să-l facem pe cititor să vadă ce am vazut şi noi. Asta e reportajul.

 De la Cristi Lupsa citire:

 10. Noul jurnalism american a recuperat enorm din literatură, teoreticienii literari vorbind despre reportaj ca despre un gen de frontieră şi „tiranizând” jurnalismul, care e pus sub semnul literaturii marginale. De asemenea, teoreticienii francezi (prin excelenţă partizani ai reportajului literar) afirmă că reporterul care scrie reportaj trebuie să renunţe la complexul literaturii pentru că el e de fapt pe picior de egalitate cu scriitorul. Credeţi că e benefică  interferenţa dintre literaturizare şi mass-media?  

Cristian Lupşa:  Nu ştiu dacă i-aş spune ,,interferenţă”. Nu văd nici un motiv pentru care jurnalismul să nu aibă valoare de literatură, o literatură a realului. Asta e de fapt singura condiţie – ca ce prezintă să fie adevărat. Fără ocolişuri şi fără fapte îndoite ca să dea bine. Nu cred că adevărul literaturii e mai important decât adevărul jurnalismului. Iar impactul lecturii poate fi similar. Doar pentru că e jurnalism nu înseamnă că trebuie să fie sec.

De la Sorin Preda citire:

    

 

 

 

 

   

  

 

3.      De ce o parte a teoreticienilor cataloghează reportajul drept ,,Cenuşăreasa presei”, pe când o altă parte îl cataloghează drept ,,Regina presei”? Unde e adevărul?

 

Sorin Preda: Citesc cu mare interes şi încântare marele reportaj publicat de presa săptămânala franceză. ,,L'Eveniment de jeudi” de pildă propune cititorilor 2-3 dosare tematice, legate cumva de evenimentul săptâmânii (un conflict armat, o aniversare importantă, o sinucidere ce a emoţionat publicul etc). Fie că e vorba de teme preocupante mai generale (copii cu un singur părinte, jocurile de noroc, sectele sataniste, violenţa pe stadioane etc), fie că tema e legată de actualitatea strictă, dosarele au ca pilon de susţinere un reportaj consistent, foarte bine scris, provocator, interesant, dinamic. Reportajul se citeşte în sine (satisface curiozitatea cititorului) şi, deopotrivă, provoacă (menţine) interesul pentru celelalte aspecte ale dosarului tematic, gândit să acopere cât mai multe unghiuri de abordare: psihologic, social, istoric, religios, militar etc. Ma întreb de ce acest model nu a fost importat şi la noi. De ce ni s-a impus doar modelul tabloid sau cel facil, al presei feminine (de modă). Am nădejdea că şi noi vom redescoperi forţa reportajului adevărat (acea ,,felie de viaţă” de care discutam la cursuri şi seminarii) - semn de normalitate socială şi politică. Vremea simplei bârfe şi curiozităţi e pe trecute. Probabil, în următorii ani, tabloidele se vor restrânge şi se vor specializa. Reportajul nu poate sa dispară (a se vedea nefericita experienţă a ,,Evenimentului zilei” care, la un moment dat, restrângându-se doar la ştire şi relatare, şi-a pierdut cititorii). Nu contează cum va arăta acest reportaj (atipic, melanjat, literaturizant sau monografic). Ca orice gen jurnalistic, reportajul e viu, îşi caută forme noi de exprimare, preia din alte genuri, se adaptează subiectului, şochează sau face concesii cititorului. Deja, puterea nu mai aparţine nici informaţiei, nici comentariului, ci evocării, co-participării. Într-o carte celebră, Lorentz vorbea despre pericolele ce pândesc omenirea. Unul din aceste pericole era, în viziunea lui, plictiseala. Câta vreme reportajul nu va plictisi, nimeni nu-i va lua lcoul de ,,regina a Presei".

 

To be continued.

 

 

 

 

 

Categories: Interviuri | 3 Comments

Blog at WordPress.com. The Adventure Journal Theme.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 196 other followers