Oameni frumosi

soul archives/ la multi ani, JN! :)

Pe ei doi din materialul de mai jos i-am intalnit acum vreo doi ani. Intamplator, langa o biserica, in timp ce cautam oameni pentru un reportaj care sa aiba in centru o poveste cu background comunist. Stateau pe o banca si se tineau de mana. Nu stiu exact cum am inceput sa povestim cate-n luna si-n stele. Cert e ca sint doi dintre oamenii pe care eu ii iubesc, chiar si dupa atata timp. Ii iubesc pentru ca zambetele lor calde si sincere din ziua aia mohorata au fost ca o aspirina. Ii iubesc pentru ca m-au luat acasa la ei intr-o zi cand eram nici mai mult si nici mai putin decat un biet maidanez fara casa (si cand spun “fara casa” o spun in cel mai ad-litteram fel cu putinta). Ii iubesc pentru ca, pana la ei, nu am crezut ca iubirea poate ramane nealterata sub trecerea anilor, la fel cum nu am crezut ca o simpla intalnire intamplatoare iti poate pompa in viata oameni atat de speciali. Ultima oara i-am vazut inainte sa plec din Cluj. Am fost sa le  spun “multumesc”. Da, probabil ca e gresit sa iti pese de oamenii despre  care scrii, dar … guess what? I don’t effin care about rules! Iubesc oamenii despre care scriu, iubesc povestile care mi se intampla si asta nu o sa se schimbe niciodata.

PS: La multi ani, Jurnalul National! (ieri si-a serbat majoratul)

***

În timpul liber, muncitorii de la Flacăra ridicau stadioane

Lucreţia şi Gheorghe Maier au lucrat aproape toată viaţa la fosta fabrică de confecţii „Flacăra”, din Cluj. Cu povara a 77 de ani pe umeri, ţinându-se de mână şi după 52 de ani de  când s-au îndrăgostit, cei doi soţi îşi amintesc şi acum de Clujul anilor 1980, de munca „voluntar-obligatorie” din afara orelor de program, dar şi de muncitorii ale căror braţe făceau economia socialistă să duduie.


Paltoane pentru ruşi şi haine pentru armata libaneză

O cutie mare, metalică, pătrăţoasă şi verde, pe care tanti Lucreţia o scoate cu grijă din mobila de sufragerie, un suflu peste praf şi fotografiile alb-negru, unele roase pe la colţuri, şi amintirile încep să năpădească încăperea, ca insecte mari şi lipicioase, cu antene care pipăie şi scuipă bucăţi vii de trecut vechi de 20 de ani. „Aici suntem noi doi, pe vremea când lucram la Flacăra”, spun Lucreţia şi Gheorghe Maier, ţinându-se de mână. Din fotografia măcinată de cancerul timpului nu poţi ghici anul, ci doar albastrul clar al ochilor celor doi, dizolvat de griul mohorât al peliculei alb-negru.

La fabrica de confecţii Flacăra din Clujul anilor 1980 lucrau aproximativ 1.500-1.800 de oameni. Fabrica avea doar 3 etaje, însă sărea în ochi prin proporţiile halelor de lucru. „Erau săli mari, cam cât lungimea unui bloc mare. De-o parte şi de alta a sălii erau maşinile de cusut. La capăt era <sala de croi>, croitoria. O parte din haine se lucrau la 3, apoi veneau la 2, iar ultima dată erau trimise la parter, la sala de finisaj şi la controlul de calitate. Erau <ştendere> pe care erau agăţate şi verificate. Dacă se găseau defecte, erau trimise la recondiţionare”, îşi aminteşte Gheorghe Maier. În Flacăra existau două sisteme de lucru: pe bandă rulantă şi în acord individual, iar planul trebuia întotdeauna depăşit. „Eu cuseam nasturii, iar soţul însăila mânecile, iar mai apoi a trecut la controlul tehnic. Eu trebuia să cos nasturii la 300 de costume în fiecare zi. Imaginaţi-vă cum era să coşi cu mâna atâta. Abia în ultimii ani au venit maşinile speciale.”, spune Lucreţia Maier. Fabrica primea planul fixat de minister, iar statul nu rămânea insensibil la muncitorii care îl depăşeau. Îi decora. Cu tinichele. „Pe muncitorii conştiincioşi îi decorau. Se dădeau ca premiu – dar rareori – 30-60 de lei. Cel mai mult se dădeau insigne. Eu am primit vreo 5-6, nu mai ştiu unde sunt, se juca nepoata mea cu ele când era mică”, râde Lucreţia Maier. Muncitorii lucrau în două schimburi, de la 6 la 14 şi de la 14 la 22 şi nu primeau salariu fix, ci lucrau „în acord”, la normă. Banii nu erau mulţi şi se dădeau în funcţie de bonurile de lucru, pe care erau scrise realizările zilnice ale fiecăruia. Disciplina în fabrică era una strictă,  riguroasă, iar întârzierile, chiar şi de ordinul minutelor, erau trecute în fişa de pontaj. Abaterile din fişa de pontaj îi usturau pe muncitori la salariu. Cu cât fişa era mai plină, cu atât banii, şi aşa puţini, erau ciopârţiţi de penalizări. La Flacăra munca socialistă duduia: se confecţionau haine atât pentru comerţul intern, cât şi pentru export. „Făceam de toate, de la haine pentru copii, la haine pentru ruşi, italieni, americani, armata libaneză… pentru militarii şi subofiţerii din armata libaneză ţin minte că făceam nişte bluze cu mâneci scurte şi buzunare. Pentru ruşi făceam numai costume şi paltoane.”, îşi aminteşte Gheorghe Maier.

Munca voluntar-obligatorie şi critica tovarăşului

Sub sloganul „Te rog frumos, cu pistolul la tâmplă”, cei aproape 2.000 de muncitori de la Flacăra trebuiau să depună şi „muncă voluntară patriotică”, în folosul regimului comunist. Munca „voluntară” nu era remunerată şi era obligatorie. „Era aşa-zisa muncă voluntară, pe care erai obligat să o depui. Ştiu că duceam beton cu roaba la Moina când s-a construit, pe atunci nu aveau utilaje ca acum, noi trebuia să cărăm beton cu roaba, să facem mortarul, să cărăm materiale sau să nivelăm în urma muncitorilor de acolo. Când nu ajutam la Moina, lucram aici, la blocuri, amenajam spaţiile verzi sau tot felul de alte munci”, spune Gheorghe Maier. „Ne era greu, mai ales că aveam şi fetiţa mică, trebuia să lucrăm în două schimburi, ca să putem sta când eu cu copilul, când el, apoi mai era şi munca patriotică, pe care trebuia să o depui, vrând-nevrând.”, spune şi Lucreţia Maier. Fabrica Flacăra nu era singura care servea voluntari pe bandă rulantă. Fabrica de porţelan Iris, Clujana sau Ţesătoria „România Muncitoare” erau tot atâtea locuri din Clujul anilor 80 care ofereau regimului forţă de muncă gratuită şi mii de braţe care puteau fi folosite oricând, pentru orice. Pe lângă ajutorul dat la ridicarea stadionului, muncitorii de la Flacăra au fost nevoiţi prin anii 70 să ajute şi la refacerea acoperişului actualei Sălii Sporturilor, care stătuse să se prăbuşească tocmai peste capul prim-ministrului Gheorghe Maurer. „Venise în vizită şi adunarea fusese la Sala Sporturilor, acolo ţinuse discurs. Cam la o oră după ce şi-a terminat vizita, acoperişul s-a surpat. A căzut numai peste paznic. Dacă ar fi căzut cu o oră mai devreme, i-ar fi omorât pe toţi.”, rememorează Gheorghe Maier. Clujul acelor ani nu ducea nicidecum lipsă de vizite oficiale, „de la centru”. Şi nici de criticile de rang înalt, făcute după criteriul urechii sau părerii tovarăşului. „O dată a venit şi Ceauşescu în vizită. Ioi, ioi, ce pregătiri s-au făcut atunci. Ţin minte că a criticat distanţa dintre blocurile de pe strada Donath, care i se păruse prea mare. După ce a plecat el, au început imediat să ridice şi să înghesuie blocuri între blocuri, ca să îi facă pe plac.”, povesteşte Lucreţia.

File de iubire socialistă

Neşansa de a trăi într-o epocă în care posibilităţile erau limitate, a făcut ca viaţa tinerilor Lucreţia şi Gheorghe să treacă altfel decât trecea viaţa tinerilor din ţările libere. Gheorghe nu putuse urma decât patru clase şi trei ani de ucenicie în croitorie la Cluj şi Gilău, continuaţi cu lucrul la Cooperativa „Drumuri Noi”, Cooperativa „Victoria” şi, în cele din urmă, Fabrica de Confecţii „Flacăra”. Mai mult, fusese obligat să repete clasa I. „Am făcut clasa I de două ori. Am început-o în 1939, iar în 1940 au venit ungurii şi nu a mai fost valabilă clasa românească, a trebuit s-o fac iar. Apoi a venit războiul şi cât a durat nu s-a mai făcut şcoală. Grele vremuri, foamete mare…”, îşi aminteşte Gheorghe.

Lucreţia, născută „la ţară, lângă Huedin”, nu putuse urma decât şapte clase, dar, cu toate astea, se ambiţionase să nu rămână la ţară. „Doream mult să fac şcoală, dar nu aveam posibilitate să fac mai mult. Directorului şcolii din sat i-a plăcut mult de mine şi el m-a trimis la şcoala de educatoare de un an. Era şi şcoală de educatoare de trei ani, dar nu aveam posibilitate să mă ţină cineva atâta la învăţat. Am terminat-o, am obţinut apoi serviciu la Morlaca, unde am fost repartizată doi ani, apoi, fiindcă măicuţa orbise, m-am retras acasă, unde am lucrat ca şi casieră la cooperativă. Abia după am ajuns la Flacăra.”, povesteşte Lucreţia. Flacăra a devenit pentru cei doi soţi nu numai un simplu loc de muncă, ci şi locul căruia îi datorează 52 de ani de mers mână în mână. Luna mai e şi luna în care Gheorghe şi Lucreţia vor aniversa 52 de ani de căsătorie. Luna în care Gheorghe o cerea pe Lucreţia de nevastă, în urmă cu 52 de ani. „Am venit la Cluj într-o zi de 1 mai 1957. Nişte cunoştinţe ne-au prezentat, apoi am mers să facem o plimbare prin grădina botanică, ne-am arătat unul altuia buletinele (râde) şi m-a cerut de soţie în aceeaşi zi. După 3 luni ne-am căsătorit, dar nu am făcut nuntă, pentru că nu erau posibilităţi atunci. Am făcut doar o masă de cină şi atât. După căsătorie, de la fabrică ne-au repartizat un apartament înghesuit, cu două camere 3 metri pe 3, pe care îl împărţeam cu o altă familie. Anii au curs, ne-a fost greu, dar ne-am ajutat unul pe altul mereu şi ne iubim şi acum ca şi atunci”, povestesc Lucreţia şi Gheorghe, ţinându-se de mână în vreme ce cutia verde, metalică şi pătrăţoasă, cu fotografii alb-negru, dispare înapoi în mobila veche de sufragerie. „Apropo, în sufrageria asta a stat primul nostru televizor cumpărat în ’80 – un TeleColor – şi mai târziu un Diamant. Din alea pe lămpi, ioi, ioi, ce amintiri.”, adaugă zâmbind cei doi, în timp ce trag capacul cutiei peste pozele roase de cancerul anilor.

 

Categories: Oameni frumosi, Reportajorama | Leave a comment

[for a dear FRIEND]: the one thing.

Va doresc si voua o noapte in care sa stati intinsi pe pat, dupa o zi pe jumatate ploioasa, pe jumatate aberanta, stresanta si obositoare (ca majoritatea din ultima vreme, de altfel), cu lumina stinsa si gandurile plutind aiurea prin camera, ascultand o piesa  (care s-a nimerit sa fie “Photograph”/Nickelback), la ora 1:57, stiind prea bine ca maine dimineata trebuie sa prindeti un tren si, dintr-o data, exact in momentul in care ochii impaienjeniti incep sa vi se inchida incet-incet, sa vedeti in lumina rece a monitorului o fereastra incarcata cu armate de fetzisoare vesele care trec prin monitor si te iau in brate, alaturi de un offline care spune cam asa:

poate acum tu te vei supara
dar iti multumesc
nici nu iti imaginezi cate ai facut pentru mine
dar eu stiu. si multumesc

Nu, eu nu am facut nimic. Tu ai facut. Asa ca eu spun “multumesc”. Si, stii, Nickelback (care nu iti plac, stiu, stiu) au in “Photograph”, piesa care s-a nimerit in Winamp, doua versuri care spun cam asa: “If I could relive those days, I know the one thing that I would never change.” That would be you. :)

P.S.: E ca si cand ai senzatia ca plutesti, ca nu atingi asfaltul, ca mergi incet, tot mai incet, si mai incet, pana cand – desi mergi inainte pe Horea – ajungi sa mergi, de fapt, inapoi. Si pt. voi, cititorii: stiu ca nu sinteti obisnuiti cu asemenea posturi, dar chiar trebuia sa-i fac o surpriza cuiva cu textuletzul asta. (:

Categories: Oameni frumosi | 1 Comment

delicatessen.

Doua ore de asteptare in frigul din Unirii, brrrrrrrrr : D, o juma’ de ora cautand un loc care sa aiba ceaiuri calde (bere numai in Cluj, se stie) doua Sweet Novemeber alese pe spranceana,  intr-un gand (v-am zis ca ador coincidentele?) arhitectura Lipscaniului in care poti sa adulmeci, parca, stradutzele care duc spre Klausenul din Cluj, povesti despre HP, matze, viata in multinationala, pizza fara sos si suprematia metroului : D, un chelner cu ochelari interesanti si cu tricou “fkuc fashion” care nu are meniuri suficiente, asa ca improvizeaza creativ, muzica buna (parca toate piesele mele au tinut mortis sa faca sir indian), o matza desenata cu un pix galben pe o pungutza de zucchero semolato si strecurata in geanta, un troleu si o gara de nord inghetata in mizerie, ceata si povesti,  un drum spre casa plin de peripetii, o intoarcere de-o secunda in 14 si-n Cluj si o frumusete a ochilor care a avut nevoie doar de o seara friguroasa pentru a-ti fi reactivata in memoria inimii. :) Ce mai tura-vura, asta-i un post despre o seara cu delicatese. Si nu alea de langa Lipscani. Ci alea din ochii oamenilor dragi.

Categories: Oameni frumosi | Leave a comment

scrisorele de dragoste. (I)

Dear One,

Aici ar trebui sa fie un post despre Cluj. Despre cum e sa te intorci si sa-ti regasesti inima in Piata Unirii, exact acolo unde-ai lasat-o. Exact asa cum ai lasat-o. Despre cum e sa ierti. Sau sa te ierti. Despre cum e sa reinveti sa te joci pe strazi si sa bei bere in La Tevi, dupa luni intregi de stat sober. Despre cum e sa ai senzatia ca plutesti, ca nu atingi asfaltul, ca mergi incet, tot mai incet, si mai incet, pana cand – desi mergi inainte pe Horea – ajungi sa mergi, de fapt, inapoi. :) Doar ca nu va fi un asemenea post. Pentru ca subsemnata – pentru prima data – nu isi gaseste cuvintele. Cine stie, Dear One, poate le-am lasat si pe ele acolo. O sa ai grija de ele cat nu sint acasa. Ce chestie ciudata cutia aia de tabla care pompeaza sange, nu-i asa, Dear One? Si ce ciudat sa faci un ocol de-o mie de kilometri si sa fugi inca pe-atat, doar pentru ca, in final, sa ajungi sa dai nas in nas cu tine insuti, la un colt de strada, in timp ce inaintezi inapoi – plutind – spre Piata Unirii. In timp ce inaintezi inapoi – plutind – spre tine. Spre acasa.

Cu mult drag, dintr-o dimineata ploioasa de Bucuresti,

gabi trabi dabi dubi du, gabriela ela ela eh eh, io. :)

Categories: Oameni frumosi | 4 Comments

say “cheese”! :)

Cine-a zis ca nu le poti face fotografii oamenilor pe care-i iubesti decat atunci cand sint in fata aparatului foto? Uite ca se poate sa fotografiezi oamenii dragi si altfel, atunci cand ei nu sint langa tine. Mai jos sint oamenii la care o sa ma intorc. Nu intr-o zi, ci curand. :) Cu drag, io. :)

Categories: Oameni frumosi | 3 Comments

Lifelines: Lorena, Julian, Trico y La Porota.

Buna, suntem Julian, Lorena si micul Trico (cainele) si calatorim in jurul lumii cu La Porota (motocicleta). Calatoria noastra a inceput in Argentina, in 25.02.2002, si  pana acum am vizitat mai mult de 50 de tari. ”

Asta am vazut in urma cu 2 ani pe Eroilor: mesajul de mai sus asternut pe-o harta a lumii desfasurata pe asfalt, o motocicleta “accesorizata” cu doua stegulete (unul e al Argentinei si nu e schimbat niciodata, al doilea e mereu steagul tarii prin care calatoresc Lorena si Julian in acel moment) si un catel mereu curios si hyper-energic (evident, atunci cand nu sta cuibarit hoţeşte sub haina Lorenei). :)

Cum de multe ori ma trezesc intrand in vorba cu oameni pe care nu i-am vazut niciodata, perfect strangers, si de data asta s-a intamplat la fel (ce-i drept, fiind si innebunita de faptul ca nu aveam subiect pentru a doua zi :D). Ma bucur ca m-am oprit sa ii intreb care e povestea lor si nu am ales sa merg mai departe, cu gandul la patul cald in care urma sa ma arunc acasa. Daca nu m-as fi oprit, as fi ratat doi oameni incredibili, un catel curajos si o poveste frumoasa.

Anul asta Lorena, Julian, Trico si La Porota implinesc 10 ani de cand sunt pe drum. Si,  dupa spusele lor, calatoria va mai continua inca multi ani de-acum incolo. De ce mi-am adus aminte de ei tocmai acum? Pentru ca imi aduc aminte de ei de cate ori vreau sa plec. De cate ori imi fac in cap inventarul oamenilor cu adevarat frumosi pe care i-am cunoscut pana acum. Si de cate ori aud – ca astazi - “Lifelines”. Sper ca si-au adus aminte sa faca ce i-am rugat:  mai precis, sa-mi faca o poza cu fiordurile norvegiene iarna. :) Good luck, Lorena! Good luck, Julian! “Jurnalul” calatoriei lor, galerie foto si live updates aici.


Categories: Oameni frumosi, Reportajorama | Tags: , , , , , | Leave a comment

passare la palla come Kobe Bryant.

Non trovi che sia un vero spasso quando facciamo finta?

Non trovi che sia un vero spasso quando dico che non me ne  frega un fico secco?

Non trovi che sia un vero spasso quando ci passiamo la palla come Kobe Bryant?

Perche a me sembra veramente, ma veramente divertente.

Piu divertente di qualunque Luna Park al mondo.

Categories: Oameni frumosi | 5 Comments

david granger, un fel de shangri-la.

V-ati intrebat vreodata de ce Esquire are (in majoritatea timpului) povesti dementiale? Unul dintre motive e ca David Granger isi cheama zilnic oamenii in biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower din New York City si le spune: “Don’t come back with a magazine article. I want something new and different, something that ultimately could challenge the conception of what a magazine article is. I want stuff that’s never been done before.” Macar acum stiu ca oamenii astia chiar exista undeva si ca nu sint la fel de reali ca Pobby & Dingan din romanul lui Ben Rice sau ca Shangri-La-ul pe care il descria atat de obsesiv James Hilton in Lost Horizon. :)

Categories: Oameni frumosi, Reportajorama | Tags: , | Leave a comment

mi-e dor de tine, ba. :)

Ea mi-a scris cel mai frumos e-mail primit de ziua mea. :) Unul dintre oamenii pe care eu ii iubesc din tot sufletul. :) O incapatzanata si jumatate, de care mi-e dor din tot sufletul. :)

____________________________

Date: Fri, Oct 16, 2009 at 10:03 PM

Subject: happy birthday

Mailed by yahoo.com

Tu esti in Roland Garros and I’m here struggling to compose a decent mail. Quite a challenge. Mai ales pentru un anti-talent ca mine. :) So… why I like Gabitza:

Acum ai sunat. Si eu as fi vrut sa fiu in acolo. Have fun. :)

My turn.
Sunt mai stangace in exprimare, stii asta. Still.
Mi-e dor de serile in care povesteam (adica mai mult vb eu… si tu ascultai pt. ca erai ocupata cu bautul a tone de cafea in hyper-cana ta, care am banuit tot timpul ca de fapt e o vaza: )) daaaaaa… mai rar asa interlocutor. :P  Si ma amuza la inceput felul in care pronunti cuvintele. Stii, Vio chiar a spus ca le pronunti asa foarte ciudat… fara sa accentuezi vreo silaba. :)
Si desi au fost zile luuungi in care eram certate sunt convinsa ca nici tu, la fel cum nici eu, nu erai suparata-suparata. Era mai mult o pauza : Utila printre altele.
Si mi-e dor de ziua in care ne-am pus sa vedem Bridget Jones Diary si nu inteleg de ce ne-am pus la calculatoare diferite. :)
Si de ziua in care ai facut o supa. Da… buna supa :) A, da… si cartofii, yummy cartofii. :P
Si atunci cand mergeam la New Croco. Si pizza cu usturoi la doua farfurii. Mmmmmmmm. Aici nu e New Croco. :( Aaaaaaaa… si da, cum puteam sa uit (nu mai spune) Rylynn si Wim Mertens (le vreau asa) si White Trash. Si de pisica de pe Deviantart, si de pitipoanca de la ora 2 (era 2, nu?)
Si ordinea in camera. Da… asta chiar nu era punctul nostru comun. :) Imi amintesc cand am avut si eu patul dezastru (ONCE!!!) si ai prins momentul sa-mi faci poze. Not fair. :P Mai ai pozele? Apoi ai zis sa-mi scoti sa-mi arati pozele cu (aici cenzuram, okay? ; ) :) Iar eu am zis ca nuuuuuu… ca mai bine nu scoti nimic de sub pat.
Si de ziua in care m-ai imbratisat cand am venit de acasa pentru prima data (unica data). Stiu ca risc sa cad in sentimentalisme, da’ chiar nu am inteles de ce erai asa reticenta la pornirile mele de afectiune. :)
Aaaaaaaaaaaa… da, si de momentele embarassing in care stiai tu mai multe lucruri despre economie decat mine. Cred ca si acum e la fel… Intotdeauna m-a uimit cum de reusesti sa fii asa la curent cu toate. :) Si d-aia ma mandream ca esti cu mine in camera.
Si nu numai de-aia. Ca imi place felul in care privesti oamenii. Nu multi il privesc your way. Si atunci cand ai spus pe blog-ul tau oamenilor sa vina sa sustina basarabenii. Nu ma asteptam. Chiar. :)
Cred ca ar trebui sa ma opresc aici ca  m-am cam lungit si risc sa treci peste. :) Restul cand ne vedem la Bucale-city. O sa vii, stiu.

P.S. Ieri I really meant it when I said that if someone deserve to be called super e despre tine. :) Si totul o sa fie bine.

Wish you were here. : )

Categories: Oameni frumosi | Leave a comment

3 ursi polari mancand inghetata de vanilie intr-o furtuna de zapada.

Exista oameni care vad povesti peste tot, pana si in cele mai mici detalii, situatii sau fraze. Oameni cu ochi delicios de mari. Oamenii aia misto, care te fac sa te indragostesti in cel mai dement si irational fel de ochii lor. Oamenii aia care ar putea scoate o poveste pana si dintr-o piatra. Oamenii aia care vad monstruos de mult, de fascinant. Oamenii aia carora, daca le-ai pune in fatza o fotografie complet alba, ti-ar spune: “Uhh, ce tare, ai fotografiat niste ursi polari mancand inghetata de vanilie intr-o furtuna de zapada”. Chiar asa. Cine-a spus ca nu poti vedea povesti peste tot? Candva Eugen Istodor imi spunea intr-un interviu ca jumatate din chestiile de pe Youtube sint povesti. “Scurte, scurte, impleticite, surprinzand esentialul”, zice el. Fara sa vreau, azi am gasit in marea de bitzi trei dintre ele. Pe care vi le dau voua, impliniti-le voi, vorba cuiva. Pe care mi le dau mie, cu dorinta de-a nu ajunge niciodata sa spun – atunci cand cineva imi va pune o fotografie blank in fatza si ma va intreba ce vad in ea – ca vad mai putin decat 3 ursi polari manacand inghetata de vanilie intr-o furtuna de zapada. In speranta ca n-o sa ajung niciodata sa vad niciodata ceea ce vad restul: o fotografie blank.

Asadar: cateva povestioare impleticite de care m-am impiedicat prin comentariile youtube:

Artist/Song: Air – All I need

Artist/Song: Chad Kroeger feat Santana – Why don’t you and I

Artist/Song: Leonard Cohen – In my secret life

Toate spun povesti diferite. Dar, intr-un fel halucinant de random, ele sint de fapt parti ale aceleiasi povesti. Sau poate doar franturi ale unei povesti care unora le e randomly familiara.

Categories: Oameni frumosi | 1 Comment

Create a free website or blog at WordPress.com. The Adventure Journal Theme.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 209 other followers