Reportajorama

soul archives/ la multi ani, JN! :)

Pe ei doi din materialul de mai jos i-am intalnit acum vreo doi ani. Intamplator, langa o biserica, in timp ce cautam oameni pentru un reportaj care sa aiba in centru o poveste cu background comunist. Stateau pe o banca si se tineau de mana. Nu stiu exact cum am inceput sa povestim cate-n luna si-n stele. Cert e ca sint doi dintre oamenii pe care eu ii iubesc, chiar si dupa atata timp. Ii iubesc pentru ca zambetele lor calde si sincere din ziua aia mohorata au fost ca o aspirina. Ii iubesc pentru ca m-au luat acasa la ei intr-o zi cand eram nici mai mult si nici mai putin decat un biet maidanez fara casa (si cand spun “fara casa” o spun in cel mai ad-litteram fel cu putinta). Ii iubesc pentru ca, pana la ei, nu am crezut ca iubirea poate ramane nealterata sub trecerea anilor, la fel cum nu am crezut ca o simpla intalnire intamplatoare iti poate pompa in viata oameni atat de speciali. Ultima oara i-am vazut inainte sa plec din Cluj. Am fost sa le  spun “multumesc”. Da, probabil ca e gresit sa iti pese de oamenii despre  care scrii, dar … guess what? I don’t effin care about rules! Iubesc oamenii despre care scriu, iubesc povestile care mi se intampla si asta nu o sa se schimbe niciodata.

PS: La multi ani, Jurnalul National! (ieri si-a serbat majoratul)

***

În timpul liber, muncitorii de la Flacăra ridicau stadioane

Lucreţia şi Gheorghe Maier au lucrat aproape toată viaţa la fosta fabrică de confecţii „Flacăra”, din Cluj. Cu povara a 77 de ani pe umeri, ţinându-se de mână şi după 52 de ani de  când s-au îndrăgostit, cei doi soţi îşi amintesc şi acum de Clujul anilor 1980, de munca „voluntar-obligatorie” din afara orelor de program, dar şi de muncitorii ale căror braţe făceau economia socialistă să duduie.


Paltoane pentru ruşi şi haine pentru armata libaneză

O cutie mare, metalică, pătrăţoasă şi verde, pe care tanti Lucreţia o scoate cu grijă din mobila de sufragerie, un suflu peste praf şi fotografiile alb-negru, unele roase pe la colţuri, şi amintirile încep să năpădească încăperea, ca insecte mari şi lipicioase, cu antene care pipăie şi scuipă bucăţi vii de trecut vechi de 20 de ani. „Aici suntem noi doi, pe vremea când lucram la Flacăra”, spun Lucreţia şi Gheorghe Maier, ţinându-se de mână. Din fotografia măcinată de cancerul timpului nu poţi ghici anul, ci doar albastrul clar al ochilor celor doi, dizolvat de griul mohorât al peliculei alb-negru.

La fabrica de confecţii Flacăra din Clujul anilor 1980 lucrau aproximativ 1.500-1.800 de oameni. Fabrica avea doar 3 etaje, însă sărea în ochi prin proporţiile halelor de lucru. „Erau săli mari, cam cât lungimea unui bloc mare. De-o parte şi de alta a sălii erau maşinile de cusut. La capăt era <sala de croi>, croitoria. O parte din haine se lucrau la 3, apoi veneau la 2, iar ultima dată erau trimise la parter, la sala de finisaj şi la controlul de calitate. Erau <ştendere> pe care erau agăţate şi verificate. Dacă se găseau defecte, erau trimise la recondiţionare”, îşi aminteşte Gheorghe Maier. În Flacăra existau două sisteme de lucru: pe bandă rulantă şi în acord individual, iar planul trebuia întotdeauna depăşit. „Eu cuseam nasturii, iar soţul însăila mânecile, iar mai apoi a trecut la controlul tehnic. Eu trebuia să cos nasturii la 300 de costume în fiecare zi. Imaginaţi-vă cum era să coşi cu mâna atâta. Abia în ultimii ani au venit maşinile speciale.”, spune Lucreţia Maier. Fabrica primea planul fixat de minister, iar statul nu rămânea insensibil la muncitorii care îl depăşeau. Îi decora. Cu tinichele. „Pe muncitorii conştiincioşi îi decorau. Se dădeau ca premiu – dar rareori – 30-60 de lei. Cel mai mult se dădeau insigne. Eu am primit vreo 5-6, nu mai ştiu unde sunt, se juca nepoata mea cu ele când era mică”, râde Lucreţia Maier. Muncitorii lucrau în două schimburi, de la 6 la 14 şi de la 14 la 22 şi nu primeau salariu fix, ci lucrau „în acord”, la normă. Banii nu erau mulţi şi se dădeau în funcţie de bonurile de lucru, pe care erau scrise realizările zilnice ale fiecăruia. Disciplina în fabrică era una strictă,  riguroasă, iar întârzierile, chiar şi de ordinul minutelor, erau trecute în fişa de pontaj. Abaterile din fişa de pontaj îi usturau pe muncitori la salariu. Cu cât fişa era mai plină, cu atât banii, şi aşa puţini, erau ciopârţiţi de penalizări. La Flacăra munca socialistă duduia: se confecţionau haine atât pentru comerţul intern, cât şi pentru export. „Făceam de toate, de la haine pentru copii, la haine pentru ruşi, italieni, americani, armata libaneză… pentru militarii şi subofiţerii din armata libaneză ţin minte că făceam nişte bluze cu mâneci scurte şi buzunare. Pentru ruşi făceam numai costume şi paltoane.”, îşi aminteşte Gheorghe Maier.

Munca voluntar-obligatorie şi critica tovarăşului

Sub sloganul „Te rog frumos, cu pistolul la tâmplă”, cei aproape 2.000 de muncitori de la Flacăra trebuiau să depună şi „muncă voluntară patriotică”, în folosul regimului comunist. Munca „voluntară” nu era remunerată şi era obligatorie. „Era aşa-zisa muncă voluntară, pe care erai obligat să o depui. Ştiu că duceam beton cu roaba la Moina când s-a construit, pe atunci nu aveau utilaje ca acum, noi trebuia să cărăm beton cu roaba, să facem mortarul, să cărăm materiale sau să nivelăm în urma muncitorilor de acolo. Când nu ajutam la Moina, lucram aici, la blocuri, amenajam spaţiile verzi sau tot felul de alte munci”, spune Gheorghe Maier. „Ne era greu, mai ales că aveam şi fetiţa mică, trebuia să lucrăm în două schimburi, ca să putem sta când eu cu copilul, când el, apoi mai era şi munca patriotică, pe care trebuia să o depui, vrând-nevrând.”, spune şi Lucreţia Maier. Fabrica Flacăra nu era singura care servea voluntari pe bandă rulantă. Fabrica de porţelan Iris, Clujana sau Ţesătoria „România Muncitoare” erau tot atâtea locuri din Clujul anilor 80 care ofereau regimului forţă de muncă gratuită şi mii de braţe care puteau fi folosite oricând, pentru orice. Pe lângă ajutorul dat la ridicarea stadionului, muncitorii de la Flacăra au fost nevoiţi prin anii 70 să ajute şi la refacerea acoperişului actualei Sălii Sporturilor, care stătuse să se prăbuşească tocmai peste capul prim-ministrului Gheorghe Maurer. „Venise în vizită şi adunarea fusese la Sala Sporturilor, acolo ţinuse discurs. Cam la o oră după ce şi-a terminat vizita, acoperişul s-a surpat. A căzut numai peste paznic. Dacă ar fi căzut cu o oră mai devreme, i-ar fi omorât pe toţi.”, rememorează Gheorghe Maier. Clujul acelor ani nu ducea nicidecum lipsă de vizite oficiale, „de la centru”. Şi nici de criticile de rang înalt, făcute după criteriul urechii sau părerii tovarăşului. „O dată a venit şi Ceauşescu în vizită. Ioi, ioi, ce pregătiri s-au făcut atunci. Ţin minte că a criticat distanţa dintre blocurile de pe strada Donath, care i se păruse prea mare. După ce a plecat el, au început imediat să ridice şi să înghesuie blocuri între blocuri, ca să îi facă pe plac.”, povesteşte Lucreţia.

File de iubire socialistă

Neşansa de a trăi într-o epocă în care posibilităţile erau limitate, a făcut ca viaţa tinerilor Lucreţia şi Gheorghe să treacă altfel decât trecea viaţa tinerilor din ţările libere. Gheorghe nu putuse urma decât patru clase şi trei ani de ucenicie în croitorie la Cluj şi Gilău, continuaţi cu lucrul la Cooperativa „Drumuri Noi”, Cooperativa „Victoria” şi, în cele din urmă, Fabrica de Confecţii „Flacăra”. Mai mult, fusese obligat să repete clasa I. „Am făcut clasa I de două ori. Am început-o în 1939, iar în 1940 au venit ungurii şi nu a mai fost valabilă clasa românească, a trebuit s-o fac iar. Apoi a venit războiul şi cât a durat nu s-a mai făcut şcoală. Grele vremuri, foamete mare…”, îşi aminteşte Gheorghe.

Lucreţia, născută „la ţară, lângă Huedin”, nu putuse urma decât şapte clase, dar, cu toate astea, se ambiţionase să nu rămână la ţară. „Doream mult să fac şcoală, dar nu aveam posibilitate să fac mai mult. Directorului şcolii din sat i-a plăcut mult de mine şi el m-a trimis la şcoala de educatoare de un an. Era şi şcoală de educatoare de trei ani, dar nu aveam posibilitate să mă ţină cineva atâta la învăţat. Am terminat-o, am obţinut apoi serviciu la Morlaca, unde am fost repartizată doi ani, apoi, fiindcă măicuţa orbise, m-am retras acasă, unde am lucrat ca şi casieră la cooperativă. Abia după am ajuns la Flacăra.”, povesteşte Lucreţia. Flacăra a devenit pentru cei doi soţi nu numai un simplu loc de muncă, ci şi locul căruia îi datorează 52 de ani de mers mână în mână. Luna mai e şi luna în care Gheorghe şi Lucreţia vor aniversa 52 de ani de căsătorie. Luna în care Gheorghe o cerea pe Lucreţia de nevastă, în urmă cu 52 de ani. „Am venit la Cluj într-o zi de 1 mai 1957. Nişte cunoştinţe ne-au prezentat, apoi am mers să facem o plimbare prin grădina botanică, ne-am arătat unul altuia buletinele (râde) şi m-a cerut de soţie în aceeaşi zi. După 3 luni ne-am căsătorit, dar nu am făcut nuntă, pentru că nu erau posibilităţi atunci. Am făcut doar o masă de cină şi atât. După căsătorie, de la fabrică ne-au repartizat un apartament înghesuit, cu două camere 3 metri pe 3, pe care îl împărţeam cu o altă familie. Anii au curs, ne-a fost greu, dar ne-am ajutat unul pe altul mereu şi ne iubim şi acum ca şi atunci”, povestesc Lucreţia şi Gheorghe, ţinându-se de mână în vreme ce cutia verde, metalică şi pătrăţoasă, cu fotografii alb-negru, dispare înapoi în mobila veche de sufragerie. „Apropo, în sufrageria asta a stat primul nostru televizor cumpărat în ’80 – un TeleColor – şi mai târziu un Diamant. Din alea pe lămpi, ioi, ioi, ce amintiri.”, adaugă zâmbind cei doi, în timp ce trag capacul cutiei peste pozele roase de cancerul anilor.

 

Categories: Oameni frumosi, Reportajorama | Leave a comment

Lifelines: Lorena, Julian, Trico y La Porota.

Buna, suntem Julian, Lorena si micul Trico (cainele) si calatorim in jurul lumii cu La Porota (motocicleta). Calatoria noastra a inceput in Argentina, in 25.02.2002, si  pana acum am vizitat mai mult de 50 de tari. ”

Asta am vazut in urma cu 2 ani pe Eroilor: mesajul de mai sus asternut pe-o harta a lumii desfasurata pe asfalt, o motocicleta “accesorizata” cu doua stegulete (unul e al Argentinei si nu e schimbat niciodata, al doilea e mereu steagul tarii prin care calatoresc Lorena si Julian in acel moment) si un catel mereu curios si hyper-energic (evident, atunci cand nu sta cuibarit hoţeşte sub haina Lorenei). :)

Cum de multe ori ma trezesc intrand in vorba cu oameni pe care nu i-am vazut niciodata, perfect strangers, si de data asta s-a intamplat la fel (ce-i drept, fiind si innebunita de faptul ca nu aveam subiect pentru a doua zi :D). Ma bucur ca m-am oprit sa ii intreb care e povestea lor si nu am ales sa merg mai departe, cu gandul la patul cald in care urma sa ma arunc acasa. Daca nu m-as fi oprit, as fi ratat doi oameni incredibili, un catel curajos si o poveste frumoasa.

Anul asta Lorena, Julian, Trico si La Porota implinesc 10 ani de cand sunt pe drum. Si,  dupa spusele lor, calatoria va mai continua inca multi ani de-acum incolo. De ce mi-am adus aminte de ei tocmai acum? Pentru ca imi aduc aminte de ei de cate ori vreau sa plec. De cate ori imi fac in cap inventarul oamenilor cu adevarat frumosi pe care i-am cunoscut pana acum. Si de cate ori aud – ca astazi - “Lifelines”. Sper ca si-au adus aminte sa faca ce i-am rugat:  mai precis, sa-mi faca o poza cu fiordurile norvegiene iarna. :) Good luck, Lorena! Good luck, Julian! “Jurnalul” calatoriei lor, galerie foto si live updates aici.


Categories: Oameni frumosi, Reportajorama | Tags: , , , , , | Leave a comment

david granger, un fel de shangri-la.

V-ati intrebat vreodata de ce Esquire are (in majoritatea timpului) povesti dementiale? Unul dintre motive e ca David Granger isi cheama zilnic oamenii in biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower din New York City si le spune: “Don’t come back with a magazine article. I want something new and different, something that ultimately could challenge the conception of what a magazine article is. I want stuff that’s never been done before.” Macar acum stiu ca oamenii astia chiar exista undeva si ca nu sint la fel de reali ca Pobby & Dingan din romanul lui Ben Rice sau ca Shangri-La-ul pe care il descria atat de obsesiv James Hilton in Lost Horizon. :)

Categories: Oameni frumosi, Reportajorama | Tags: , | Leave a comment

soul archives (VII)

Pistolul comunist se descărca în tâmpla cultelor religioase

Cu microfonul sub patrafir

Credincioşii unitarieni din Cluj au fost persecutaţi din cauza religiei încă dinainte de epoca lui Nicolae Ceauşescu, sub pretetxul că simpatizaseră cu revoluţia maghiară. În anii 1969, preotul unitarian Gellerd Imre a fost condamnat la 6 ani de închisoare, pe care i-a executat la Dunăre, pe epava vaporului francez „Liberté”. După cei 6 ani de tortură fizică şi psihică, în ziua în care a ieşit din detenţie, şi-a pus capăt zilelor. În aceiaşi ani au fost deţinuţi şi preoţii Erdo Janos şi Szabo Dezso, care şi-au executat pedeapsa trudind la canalul Dunăre-Marea Neagră. La începutul anilor 80, lucrurile au început însă să se aşeze. Credincioşii unitarieni nu mai erau aruncaţi după gratii din cauza religiei, dar nu au scăpat de ochiul vigilent al securităţii. „Între preoţii noştri erau informatori, dar de obicei îi ştiam care sunt. Fiecare se uita ce să spună şi ce să spună, pentru că le era frică. În parohii erau microfoane, ştiam că ne ascultă predicile şi slujbele. Nici pe tinerii noştri, sub diferite pretexte, nu îi lăsau să meargă în străinătate la studii. Noi şi atunci eram în fraternitate cu bisericile unitariene din Anglia, SUA şi Olanda, unde se putea merge la studii, dar nu îi lăsau”, povesteşte Borbely Istvan, administrator al Bisericii Unitariene. În Clujul anilor 80, membrii de partid nu aveau voie să intre în biserică. Nici măcar la evenimente importante. Pericolul cel mai „blând” era pierderea slujbei. „Vecinul meu făcuse Academia Militară şi ţin minte că o dată a fost naş. A venit până la biserică, dar i-a fost frică să intre, ca nu cumva să îl vadă cineva. A aşteptat afară până s-a terminat slujba. Dacă intra şi îl vedeau, şi-ar fi pierdut serviciul.”, mai spune Borbely. Unitarienii se temeau până şi să îşi lase copiii să depună Confirmarea, un ritual care se îndeplineşte la 14 ani şi care înseamnă trecerea copilului în rândul credincioşilor cu drept deplin. „Nu am mers la confirmarea fiului meu, pentru că aveam o funcţie în administraţia locală şi dacă m-ar fi prins, mi-aş fi pierdut serviciul. Un prieten nici măcar nu şi-a lăsat copilul să confirme, pentru că s-a temut ca băiatul să nu îi spună cine ştie ce preotului,  care se ştia că e informator”, povesteşte un alt credincios.

„Vânaţi ca nişte animale”

Lucrurile nu stăteau altfel nici în cazul credincioşilor catolici. Margareta Lakos îşi aminteşte că în parohia catolică informatorii erau la ordinea zilei. „Oho, informatorii erau mereu. Uite acolo, vedeţi etajul de sus cu geamuri al clădirii de peste drum? Acolo stăteau, se uitau la noi când intram şi noi la ei când ieşeam, dar cum nu eram membrii de partid, nu aveau ce să ne facă mai mult.”, îşi aminteşte Margareta Lakos.

Şi soţii Mircea şi Maria Bulubaşa îşi amintesc cum şi-au botezat cei doi copii acasă. „Preotul a venit în civil, pentru că îi era frică să nu fie recunoscut. Acasă şi-a pus patrafirul şi a făcut slujba pe fugă, ne era frică nu cumva să vadă cineva.”, spune Maria Bulubaşa. Mircea Bulubaşa îşi aminteşte, la rândul lui, că preoţii clujeni care continuau pe ascuns să meargă în şcoli să predice erau arestaţi. „La şcoala unde am învăţat eu erau doi preoţi care predau, unul catolic şi altul ortodox. După ce s-a interzis religia, cel catolic a continuat să vină multă vreme după să mai vorbească cu noi. L-au prins şi l-au arestat. Cel ortodox săracul a şi murit în închisoare. Ştiţi cum era atunci? Te culcai noaptea, dar dimineaţa nu ştiai cum te mai trezeşti, puteau să te umfle pentru orice, nu puteai crâcni. Şi noi, dar şi alţii din alte culte eram vânaţi ca nişte animale”, spune Mircea. Mircea Bulubaşa, fostul profesor de Politehnică, a lucrat şi la Tehnofrig, însă a renunţat în favoarea postului de la Politehnică, pentru că „nu mai făceam faţă”. „Lucram în trei ture, o săptămână dimineaţa, una după-masa, una noaptea. După 7 ani nu am mai făcut faţă. Era o vreme a valorilor răsturante. Directorul de la Tehnofrig de-atunci avea patru clase, dar era un caz foarte fericit, câtă vreme secretarul de partid nu ştia nici să citească sau să scrie. Cu cât avansai mai mult pe scara ierarhică, cu atât vedeai cum valorile erau mai răsturnate.”, mai spune Mircea.

Predicator executat de două tiruri

Credincioşii baptişti maghiari erau forţaţi să muncească în zilele de sâmbătă, zi sfântă în religia lor. „Eram chemaţi de multe ori la lucru sâmbăta, dar reuşeam să ne mai schimbăm între noi turele, ca să fim liberi măcar o sâmbătă. Cam toţi încercam să ne angajăm undeva unde să nu ne oblige să lucrăm sâmbăta”, spune Stefan Diosi. Diosi îşi mai aduce aminte şi că o dată a fost dat afară din cauza religiei: „Când au aflat că sunt baptist, i-au zis la director <Pe ăsta ţipă-l afară!>”. Partidul nu se limita însă la persecuţia credincioşilor baptişti doar la locul de muncă. „Noi nu existam atunci, eram în ilegalitate, dar ţineam slujbe pe ascuns. O dată au aflat şi au venit aici securiştii şi l-au ameninţat pe predicator ca să închidem tot, urlau în biserică că suntem nişte mincinoşi şi că religia noastră e o minciună, a fost tămbălău mare atunci”, rememorează Ana-Elisabeta Kocsis şi Iuliana Dobos. Mai mult, credincioşii baptişti îşi aduc aminte de cazul predicatorului Wilmer Moldovan, strivit între două tiruri, sub orchestrarea securiştilor, în februarie 1989. „El era predicatorul nostru în anii 80. Voia mult să publice o carte pe care ei o considerau anti-sistem. L-au chemat de multe ori la Bucureşti, pe mai multe probleme legate de religie, dar nu l-au putut lămuri să abandoneze. Ultima oară l-au chemat în februarie. Imediat după, a fost măcelărit între două tiruri. Ni s-a spus că adormise la volan, dar cum să fie simplu accident când două tiruri prind o maşină la mijloc şi o strivesc?”, se întreabă Elisabeta Kocsis.

Biserici confiscate şi tortură în celule

Iosif Popa era în anii 80 preot, în religia greco-catolică. A studiat Teologia pe ascuns, timp de patru ani, dar nu oricum, ci în casa unui fost preot. „Am studiat acasă la părintele Langa. Mergeam pe ascuns în fiecare zi, ca la şcolă, şi trebuia să avem 5 lecţii învăţate. Am primit şi treptele preoţeşti tot pe ascuns. În casă la el vorbeam tot timpul prin semne, pentru că ştia că îl ascultau.”, povesteşte preotul Iosif Popa. În socialismul timpuriu, toate bisericile din Transilvania deţinute de greco-catolici au fost confiscate şi date ortodocşilor. Preoţii greco-catolici au avut astfel doar două variante: fie să treacă la religia ortodoxă, fie să înfunde închisoarea. „Mulţi au trecut la religia ortodoxă şi chiar şi după revoluţie au rămas acolo. Dar alţii nu au vrut, aşa că au fost închişi, la Gherla sau la Sighet. Povesteau că acolo era o groapă comună şi care cum murea, îl puneau în căruţă şi îl aruncau ca pe animal la groapa comună, fără lumânare sau cruce, fără nimic. Îi băteau şi îi persecutau. Unui episcop bătrân şi bolnav îi puseseră în celulă, pe jos, cioburi de sticlă. O dată a căzut pe ele. Apoi cei vii au văzut cum l-au apucat de picioare şi l-au târât pe scări, cu capul care îi lovea fiecare treaptă. Pe un altul, care fusese deţinut şi în vremea Imperiului Austro-Ungar l-au întrebat o dată preoţii din celulă de ce îl mai închiseseră şi comuniştii. A zis: <Pentru că pentru austro-ungari am fost român şi preot, iar acum pentru că sunt preot şi român>”, rememorează Iosif Popa. Greco-catolicii ţineau sărbătorile mari fie în secret, fie mergând la slujbele din parohia ortodoxă, de unde nu înţelegeau însă mare lucru, pentru că majoritatea slujbelor erau în maghiară. „În 1983 s-a dat voie la Biserica Piariştilor să se ţină slujba şi în română. A fost ticsită biserica atunci.”, spune Popa. Însă cel mai adesea slujbele se desfăşurau în secret, la Cacica, într-o grotă din spatele bisericii confiscate de comunişti. „Făceam slujbă acolo, într-o grotă, în spatele bisericii. Oamenii nu încăpeau nici în trei grădini. Au crezut ei că aşa or să omoare religia, dar oamenii nu şi-au lăsat niciodată credinţa să moară.”, mai spune Iosif Popa.

Categories: Reportajorama | Leave a comment

soul archives (VI)

Autismul, boalã a oamenilor care privesc:

Când ciocolata e ca lacrima

Michelangelo a fost retardat, iar lui Janet Frame i-ar fi trebuit o lobotomie. Astfel ar putea fi descrise la modul profan unele dintre minţile geniale ale omenirii care au suferit de autism, dacã am privi strict prin prisma prejudecãţilor clujenilor, atunci cînd vine vorba de aceastã boalã. De cele mai multe ori, autismul e de fapt boala celor care privesc.

Un copil care sã ştie pe de rost numele tuturor speciilor de dinozauri, care sã aibã noţiuni de teorie muzicalã cu mult peste medie, care sã cînte la pian ca nimeni altul, care sã ştie sã picteze frumos şi care sã înveţe sã numere pînã la 100 doar privind un fişier cum se downloadeazã de pe internet. Ti-ar plãcea sã ai un astfel de copil? Dacã da, tocmai ai acceptat sã ai un copil autist. Pe Beniamin, care ştie numele tuturor dinozaurilor, pe Mara, care cîntã la pian şi are cunoştinţe muzicale peste media unui adult sau pe Jojo şi Antonia, care învaţã sã numere şi sã cînte o datã cu Shrek. O naştere din 166 e afectatã de autism. Dacã copilul tãu al fi al 166-lea, ai mai avea prejudecãţi?

“O problemã a oamenilor mari”

Cînd cobori scãrile Centrului de Recuperare Autism Transilvania, trebuie sã ai grijã la animãluţele care sunt gata oricînd sã sarã din covoarele colorate de pe jos şi mai trebuie sã ai grijã sã laşi prejudecãţile la uşã. Cîteva cãmãruţe ca de pitici, desene pe pereţi, din care zîmbesc mînuţe de copil şi culori vii, rãsãrituri de verde, de roşu, de portocaliu, care orbesc urechea cu scîrţîitul lor de luminã, jucãrii cu ochi mari, aruncate ici şi colo, cãrora nu le pasã cã sunt jucãriile unor copii altfel, ochişori de copii în care parcã plouã cu ore limpezi, care spalã pe oricine se uitã în ei în minunile clipelor care pîndesc la gleznã, la aceeaşi gleznã la care pîndesc şi animãluţele imprimate pe covoraşe. Cam asta poţi vedea cînd treci pragul Centrului. Nici urmã de întuneric şi dezolare, ci doar copii cu lumi ajustate la lumea ,,normalã”, care nu înţelege şi nu acceptã cel mai adesea lumile lor. Potrivit spuselor celor care lucreazã în Centru, pentru cei mai mulţi dintre cei care nu s-au confruntat direct cu un caz de autism, copiii autişti sunt cel mai adesea fie “retardaţi”, fie “handicapaţi”, fie, în cazuri extreme, chiar ,,nebuni’’. Nimic mai neadevãrat, mai ales atunci cînd autismul ia forma HFA (High-Functioning-Autism) sau a Sindromului Asperger, douã forme de autism care nu numai cã nu înseamnã retard mental, ci, paradoxal, înseamnã un IQ de cele mai multe ori peste medie. E şi cazul Marei, fetiţa Milenei Prunã, preşedinta Centrului de Recuperare. “A înţeles ce e autismul şi l-a acceptat, pentru ea autismul nu mai e o problemã, acum spune mereu cã autismul a rãmas o problemã a oamenilor mari şi nu a ei”, povesteşte mãmica mîndrã a unei fetiţe, care la numai 8 anişori, a înţeles cã autismul e mai mult o boalã a celor care privesc din afarã şi nu a celor care suferã de ea.“Mara e pasionatã de pian, e la Liceul de Muzicã, îi place geografia, vorbeşte fluent engleza, iar cunoştinţele ei muzicale sunt peste medie. A învãţat sã îşi accepte propriile probleme, întreabã de ce nu are prieteni şi de ce nu se joacã copiii şi cu ea. Dar dupã doi ani de izolare totalã, acum a ajuns sã facã 90% dintre activitãţile pe care le fac ceilalţi copii. Nu aş schimba nici mãcar autismul la ea. Pentru cã ne-a maturizat ca familie, ne-a responsabilizat şi ne-a unit.”, mai povesteşte Milena Prunã. Marei îi plac cel mai mult desenele animate de la Disney şi cînd o sã fie mare vrea sã se facã pianistã şi, în al doilea rînd, mãmicã. “Vrea s-o învãţ tot ce fac eu, inclusiv gãtit, spune mereu cã vrea sã înveţe tot ce fac eu, ca sã facã la fel şi ea pentru copiii ei”, mai spune mãmica mîndrã, care, la doar puţin peste 30 de ani, a înţeles cã toţi copiii, inclusiv cei autişti, au fiecare cîte o lume proprie, pe care oamenii mari, datori sã o salveze, de cele mai multe ori nu o salveazã, ci doar o distrug şi mai mult, pentru cã nu o înţeleg.

“Lasã-l în pace, cã el e bolund“

Dintr-o cãmãruţã de pitic se aud rîsete şi vocea psihologului, care o întreabã pe Antonia dacã mai vrea ciocolatã. ,,Ciocolata e ca lacrima!”, exclamã cu ochii rîzînd Antonia. “Fac conexiuni altfel decît copiii obişnuiţi. De exemplu, Jojo, o altã fetiţã, tot auzea <Te iubesc>. Si într-o zi ne-a întrebat: <Ce este aceasta « Te iubesc »?>. Bineînţeles cã pe moment nu am ştiut ce sã îi rãspundem. Ceea ce pentru un copil normal era ceva obişnuit, pentru ea era o întrebare.”, spune Andreea Pop, psiholog în cadrul centrului. Andreea a început sã lucreze anul trecut şi spune cã adesea oamenii din afarã nu ştiu ce înseamnã un copil cu autism. “Uneori nici cei din familiile din care provin copiii nu ştiu prea multe despre autism, în special bunicii. Am avut un copil cu autism uşor, a cãrui bunicã îi spunea surorii lui: <Lasã-l în pace, cã el e bolund>.”, povesteşte Andreea, ai cãrei ochi se lumineazã brusc cînd vorbeşte despre copiii de care are grijã zi de zi. Cel mai mic pitic al Centrului care oferã servicii constante la 28 de copii, dar şi altora care nu vin în program  constant, are un an şi opt luni, iar cel mai are a avut 13. “Autismul nu înseamnã retard mental. Existã şi cazuri cînd copiii autişti sunt cu mult peste medie. Unul dintre copii, de exemplu, a învãţat sã numere pînã la 100 în timp ce se uita cum se downloadeazã un fişier de pe net, altul ştie toate speciile de dinozauri, fiecare are un domeniu de interes, pe care trebuie sã te pliezi. Trebuie sã traduci totul pînã la nivelul lor de înţelegere.”, mai spune Andreea. Lumea copiiilor care suferã de autism nu se reduce însã la gesturi lipsã, la cuvinte pe care nu le pot pronunţa sau la vise scurtcircuitate de o lume care nu îi acceptã, ci mai mult la o realitate alternativã, în care poţi fi întrebat ce înseamnã ,,te iubesc” şi în care ciocolata poate fi ca lacrima. “Spune <papa>”, îl îndeamnã Milena pe Rareş, un bãieţel blond, cu zîmbet cald şi ochi limpezi cît tot cerul şi încã un kilometru dupã. Rareş nu ştia multe cuvinte, dar în cîteva zile petrecute la Centru a învãţat aproximativ 30 de cuvinte noi.  In hol, Jojo şi Antonia au lãsat jucãriile, se uitã la Shrek şi se bucurã şi bat din palme cînd îl vãd dansînd pe neîndemînaticul motan Puss in Boots. In camera cealaltã, Beniamin, bãieţelul care ştie toate speciile de dinozauri pe dinafarã, se joacã cu mingea pe covoraş. Conform spuselor Milenei Prunã, Centrul e singurul din Cluj care oferã copiilor cu autism terapie comportamentalã. “Asociaţia a fost înfiinţatã în august 2006 de trei mame care au copii autişti. In mai 2007 ne-am hotãrît sã oferim şi servicii de recuperare şi terapie comportamentalã. Avem 28 de copii care vin constant, dar sunt mulţi care nu vin în program constant.”, mai spune Milena. Alãturi de ea, o grãmadã de jucãrii vegheazã joaca Antoniei şi a lui Jojo, în timp ce Winnie The Pooh zîmbeşte larg de pe coperta unei cãrticele pentru copii, nepãsîndu-i cîtuşi de puţin cã zîmbeşte pentru copii pe care majoritatea oamenilor îi numesc “autişti” sau ,,altfel”. Pentru Winnie The Pooh de pe coperta cãrţii, copiii cãrora le zîmbeşte în fiecare zi nu sunt nici mai mult şi nici mai puţin decît copii frumoşi, pentru care realitatea nu e alta, ci doar una alternativã, în care ajustãrile se fac la nivelul ciocolatei ca lacrima şi în care poţi sã întrebi ce înseamnã cuvîntul ,,te iubesc”, pentru cã ,,te iubesc”-ul lor nu e pînã la urmã decît un cuvînt pe care îl spui atunci cînd uiţi cã braţele sunt minuni.

Caseta:

Si personalitãţi precum Michelangelo sau Janet Frame, faimoasa autoare neo-zeelandezã, au suferit de forme de autism de tip HFA (High-Functioning-Autism), autism care presupune un IQ cu mult peste medie. Autismul e o afecţiune complexã, care îngreuneazã interacţiunea socialã,comunicarea verbalã şi non-verbalã. El afecteazã o naştere din 166 şi creşte cu o ratã de la 10% la 17% pe an. Se estimeazã cã în urmãtorul deceniu 4 milioane de oameni din populaţia totalã a globului vor fi afectaţi. Boala apare de patru ori mai des la bãieţi decît la fete.

Categories: Reportajorama | Leave a comment

soul archives (V)

Oare ce mai fac oamenii de care scriam acum trei ani? :) Sa nu uitam ca atunci cand am scris povestea de mai jos a fost si prima data cand am fost ceruta de nevasta. =)) Prin urmare, ar fi aproape imposibil ca materialul asta sa nu fie adanc gravat in capul meu. :)))) Cred ca tot ce vreau sa scriu de fapt e ca mi-e dor de ei. Atat. Nimeni nu a stiut vreodata ca m-am intors acolo si dupa material. Urmatoarele zile le-am petrecut acolo, cu oamenii despre care scrisesem. Pentru ca am gasit in ei o chestie pe care o caut in toti oamenii pe care ii intalnesc. Man, I had so much fun la turneul ala. Si imi pare rau ca primul lucru pe care il remarca oamenii obisnuiti la ei e scaunul rulant. Poate suna ciudat, dar aflati ca eu nu mi-am petrecut acele zile cu oameni in carucior cu rotile, ci cu niste oameni incredibil de frumosi, amuzanti si talentati. Ceea ce va doresc si voua.

___________________________________________________________________________________________

Poveştile celor care cuceresc înãlţimile fãrã sã atingã pãmântul

Campionii din fotoliu

Cum vezi lumea de acolo? Simplu: guvernatã de un Dumnezeu rãstignit şi sculptat în roţile maşinii care ţi-au retezat într-o fracţiune de secundã picioarele, în vârful ascuţit al seringii care ţi-a injectat paralizia pe viaţã, în glonţul care ţi-a trecut pocnind prin coloana vertebralã, în tijele metalice de Terminator pe care le ai înşurubate în tine, ori în tancul care pur şi simplu te-a zdrobit. Lumea vãzutã de acolo e cam ca un pictor de buzunar, cu tiraj redus. In prima pânzã atent sã nu pãteze de culoare centura de siguranţã care le opreşte inima sã se zdorbeascã, atunci când sufletul li se mai ciocneşte de mãrginirea celorlalţi, iar în urmãtoarele pânze atent sã nu le pãteze prea mult lumea decãzutã din cuvinte şi rotunjitã de vise topite, pocnite, mototolite şi blocate la limita condiţional-optativului: “aş vrea sã nu fiu aşa”, “aş vrea sã merg”, “aş vrea sã nu fi avut acel accident ”. Lumea lor, a oamenilor blocaţi în scaune cu rotile şi în normalitãţi întrerupte brusc, lumea vãzutã din scaunul rulant are poveştile ei, poveşti care s-au spus, cu ceaţã în ochi sau printre zâmbete calde, în cadrul primului Turneu Internaţional de Tenis de Masã pentru Persoanele cu Dizabilitãţi din România, gãzduit de Sala Sporturilor, ,Horia Demian” din Cluj, în perioada 16 – 20 mai.

In numele Drepturilor Omului… pruncucidere!

“Dacian, las-o mai moale, mã!”, scandeazã mulţimea rãzleaţã numele lui Dacian Maxim, tânãrul care a jucat alãturi de Emil Boc meciul amical din deschiderea oficialã a turneului. Dacian, al cãrui zâmbet despicã aerul moale, zâmbeşte cald aplauzelor, Dacian cautã un “ceva” cu privirea prin salã, Dacian are ochi negru-aprins şi e blocat într-un scaun cu rotile. Cum e sã joci cu Boc? “…pãi cum sã fie? Am avut un pic emoţii…”, spune Dacian încurcat, în timp ce sunetul metalic al cãruciorului ţi se prelinge în ureche ca uleiul cãlduţ. Dacian, care face parte din echipa României, a mai fost la Europene, iar anul trecut, în Ungaria, a luat locul I la Dublin. Lângã el, Ovidiu Bohan, 26 de ani, povesteşte de o fatã frumoasã, tânãrã, cu 3 copii, care rãmîne însãrcinatã cu al patrulea, dar care îşi dã seama cã nu îl vrea pentru cã… 4 sunt prea mulţi. Medicii îi spun cã e prea târziu pentru avort şi cã trebuie sã îl pãstreze. Tânãra începe sã ia medicamente, cu pumnul, pentru toate bolile şi în toate culorile. Medicamentele nu reuşesc însã sã îi omoare copilul care respirã viaţã în ea. Tânãra ia şi mai multe medicamente. Copilul se încãpãţâneazã sã trãiascã, dar se naşte cu mâinile deformate şi cu aproape toate degetele lipsã. De comun acord, tânãra şi tatãl copilului îl abandoneazã. Cât copilul e crescut de stat, tatãl moare iar mama devine membrã a unei organizaţii locale din Moldova care promoveazã şi apãrã… Drepturile Omului. Copilul nu e altul decât Ovidiu, iar tânãra, mama lui, cea care, cu pumnii de medicamente înghiţite, l-a condamnat pe Ovidiu la a nu mai putea simţi nicodatã cãldura mâinii prietenei lui în mâinile lui, la a nu putea face multe lucruri normale doar pentru simplul motiv cã are o mamã a cãrei profesie e, în prezent, de a apãra… drepturile omului. Cu toate acestea, Ovidiu e optimist, Ovidiu practicã tenis de masã, la care a obţinut numeroase premii, dar şi atletism. De asemenea, Ovidiu e pasionat de fotografie, a lucrat pentru un ziar din Canada şi colaborat şi cu alte publicaţii, îşi doreşte sã devinã fotoreporter, însã rememoreazã cu tristeţe reacţia unui redactor-şef din Cluj, care, atunci când l-a vãzut în faţa lui, în cãutarea unui job, l-a apostrofat scurt: ,,Ce p… vrei şi tu, du-te dracu’ acasã, tu nu te vezi?!”. ,,In momentul în care ai un handicap, pentru toatã lumea eşti fie ţigan, nebun, cerşetor sau, dupã cum am arãtat mai sus, chiar gunoi”, spune Ovidiu, care, din cauza handicapului sãu a fost refuzat şi la Bucureşti, la un curs de 9 luni de jurnalism, dar doar dupã ce i s-au luat cei 100 de euro necesari admiterii. Tânãrul mai povesteşte şi de momentul în care, scârbit de reacţiile oamenilor, şi-a cãutat slujbã şi ca gunoier. A fost refuzat şi acolo… Insã în curând e posibil sã lucreze pentru o firmã din Budapesta, ca fotograf, şi povesteşte acest aspect cu ironia unui om care are o mamã aproape pruncucigaşã, dar în prezent înrãitã apãrãtoare a drepturilor omului şi, în acelaşi timp, cu ironia unui om pe care altã ţarã îl vrea ca fotograf, în timp ce România nu îl vrea nici ca gunoier.

Don Giovanni din scaunul rulant

Alexandru Vereş e din Turda, concureazã tot pentru România, este tatãl a douã fetiţe, una în clasa a zecea şi una în clasa a opta şi are cea mai blânzi ochi din încãpere, albastru-sãraţi. A ajuns în scaunul cu rotile atunci când, lucrând ca ofiţer, dirija un tanc, iar militarul care îl înlocuia la volan pe mecanic, nu a putut frâna şi l-a spulberat, trecând, la propriu, prin el. Imediat dupã accident a ajuns la spital în Cluj, însã, fiind dupã-amiazã, medicii şi-au considerat mult mai importante mesele de prânz, plimbãrile sau siesta de dupã-masã, astfel cã a durat ore bune pânã sã se regrupeze, ore în care muşchii omului spulberat s-au devascularizat. Siesta medicilor i-a adus omului cu ochi albastru-sãraţi amputarea unui picior şi imposibilitatea de-a mai dansa vreodatã la nunta frumoaselor sale fetiţe.

Un fãcut cu ochiul şi un: “Hey, bella-bellissima, non vuoi sposarmi?”, (Hey, frumoaso, nu te mãriţi cu mine?), plus un amãnunt important, probabil gândit dupã consultarea unui specialist în românce: “…E guarda che ho anche casa e la macchina!”(Si sã ştii cã am şi casã, şi maşinã…). Asta te paşte dacã treci pe lângã Fabrizio Bove, un frenetic şi simpatic cãutãtor de pantofi de Cenuşãrese, cu tocuri de ciocolatã, care se indigneazã comic când e întrebat cum i se pare turneul: “Tu crezi cã eu am stat sã ma uit la turneu? Eu caut una bellissima ragazza de dus înapoi în Italia cu mine. Am eu timp de pierdut cu vizionatul turneului când vãd atâtea bellissime în jur?” Descendentul direct al lui don Giovanni are 46 de ani, ambele picioare amputate, face parte din echipa Italiei şi îşi cautã o bellissima ragazza din cãruciorul cu rotile unde l-a imobilizat o bobinã care i-a retezat picioarele, într-o zi de lucru la fabricã, pe când avea  numai 33 de ani. Bobina nu i-a retezat însã şi voia-bunã şi nici optimismul care, cules direct din ochii lui, te-ar face sã crezi cã îşi poate aprinde ţigara şi din cea mai apropiatã stea, dacã numai ar vrea.

6 luni de închisoare vs tetraplagie pe viaţã

Federica are 17 ani, cel mai cald şi timid zâmbet din salã, practicã tenisul de la 6 ani, e cea mai tânãrã campioanã din lume la tenis de masã pentru persoane cu dizabilitãţi şi a venit din Italia cu “la mammina”, care, aşa cum îi stã bine unei mãmici mândre, înşirã toate premiile obţinute de frumoasa-i fiicã cu mâini incredibil de albe, pierdute în pielea-i adormitã de cocori. Federica e paralizatã din cauza neglijenţei medicilor care, la cezarianã, au scos-o brusc şi i-au fracturat coloana. “Cât de supãratã am fost…? Nu cred cã am cuvinte…”, spune mama oftând, dar care, din când în când, în ocazii ca aceasta, mai uitã nedreptatea sistemului medical şi devine pur şi simplu o mãmicã mândrã sã aibã o fiicã care e la campionatele internaţionale pentru al doilea an consecutiv şi care a luat locul 1 la naţionalul din Firenze, din 2002, argint şi bronz în Africa de Sud, acum doi ani, aur la dublu şi argint la categoria a treia în campionatul pentru tineri din Italia.

Welder Camargo Knaf e din Brazilia şi e probabil singurul din sala Sporturilor care nu ar suporta lângã el picior de italian. Iubeşte Italia, dar parcã iubirea de italieni nu mai e ca la început, de când prietena lui italiancã l-a pãrãsit. Povesteşte despre Italia râzând ştrengar şi cu faţa luminându-i-se de la seninãtatea zâmbetului. A început sã practice tenis acum 5 ani,  iar accidentul care l-a fãcut sã nu mai poatã merge niciodatã l-a avut la 5 ani, însã ,,din vina mea, deoarece fugeam printr-un loc nemarcat cu trecere de pietoni”. E şi povestea lui Lone Rasmussen, din Danemarca, care povesteşte despre accidentul avut la 4 ani în timp ce se lasã furatã de obiectivul aparatului unui fotograf  cu tricou purtând inscripţia“Crazy Kid”.

Michel Turrufand nu vorbeşte engleza, dar cuvintele-i franţuzeşti îţi înfãşoarã urechile în mãtase, în timp ce  toatã candoarea e luatã ostaticã de zâmbetul lui alb şi de ochii-i limpezi, în care ai putea sã te joci oricând ca-n ceruri pãscute. A început sã joace tenis la 30 de ani, imediat dupã ce accidentul care l-a adus în scaunul cu rotile. Pentru o viaţã rãmasã blocatã la linia condiţional-optativului; “aş vrea sã nu am tetraplagie”, pentru o coloanã ruptã aşa cum ai rupe gâtul unui pui, pentru doi copii, o fetiţã de 10 ani şi un bãiat de 19, cu care nu va putea niciodatã sã facã o excursie cu ghetele pe munte sau sã schieze, pentru un accident de care nici mãcar nu îşi mai aminteşte, din cauza şocului, şi pentru doi ochi în care se face ceaţã când rememoreazã accidentul, cel a cãrui maşinã l-a spulberat a primit nici mai mult, nici mai puţin decât… 6 luni de închisoare. Michel nu a vrut sã îl cunoascã niciodatã, dar spune cã l-a iertat.

,,Eu sunt noul Terminator, pretty baby…”

Polly e un animãluţ din pluş galben, pufos şi cu burticã mare, de tigrişor gravid. Cu toate astea, Polly e un “el” şi e mândrul purtãtor al numelui celui de la care l-a primit Solveig Femtehjell, la unul dintre campionatele internaţionale de tenis la care a luat parte. Stâpâna sa e norvegianã, locuieşte în Germania şi are un şarm tipic englezesc. “Well, honey pie, problema aici e cã e o singurã toaletã, la care e mereu o coadã imensã. Pãi îţi dai seama cã eu stau dublu, şi pentru Polly? O, scuze, de fapt el merge la the guy’s bathroom, deci am scãpat, nu mai e problema mea, sã sufere şi el ca noi, restul” Printre cuvinte colorate, care scapãrã prin aer ca artificii, Solveig îşi aranjeazã cerceii în formã de gazelã, pe care probabil e un calvar sã îi porţi, atâta timp cât ai un tigrişor la purtãtor, spune cã e paralizatã de la 15 ani, din cauza unei injecţii administrate greşit, are numeroase medalii şi mai are şi un prieten cu un şef tiran, care nu i-a dat concediu ca s-o poatã însoţi în România.

Lucas, e un tânãr cu privire blândã, dupã care se cam întorc la 180 de grade capetele fetelor prezente în tribune, dar care însã nu ştiu povestea picioarelor lui. Venit tocmai din Londra, e însoţitorul lui L.S., participantã la turneu, la origine din Algeria. Lucas se autodefineşte râzând cu poftã drept: “…sunt un fel de noul Terminator, pretty baby…” şi asta pentru cã are implantate în ambele picioare tije metalice care “fir’ar, îmi dau de furcã de fiecare datã la aeroport, începe sã bip-ãie aparatura şi nimeni nu mã crede cã am metal în mine”. A vizitat marea partea a lumii, a fãcut sailing în barcã, iar duminicã a fost ziua lui. “Mã simt cam bãtrân la 28 de ani, dar nu îmi pare rãu pentru nimic, nici pentru tije, mi-am trait viaţa oricum, am cãlãtorit, am prieteni… nici pentru tije… ”, spune el, în timp ce o ceaţã deasã i se lasã peste irişii de-un verzui dulceag.

O mamã care fuge ţinând strâns în braţe un copil, un militar francez care pune arma la ochi, ţinteşte femeia, un glonţ care o traverseazã într-o fracţiune de secundã şi care se opreşte în coloana vertebralã a copilului de numai câteva luni, ţinut în braţe. E povestea lui L.S., cea pe care o însoţeşte Lucas. L.S. e de origine algerianã, iar dacã ai pune un pariu cã nu are mai mult de 30 de ani, ai pierde cu siguranţã, pentru  cã, de fapt, are 50. Nu povesteşte prea multe, preferã sã se uite la meciuri cu ochii-i pierduţi în cine ştie ce fãrâme de vise rupte, calcite în picioare, mototolite şi sã îl lase pe Lucas sã facã un bilanţ al poveştii ei: un glonţ, o mamã omorâtã pe loc, un copil paralizat pe viaţã şi un militar francez mândru.

***

Poveştile lumii vãzute din scaunul cu rotile şi oamenii care le anesteziazã cu ochii şi zâmbetele lor calde, cu retinele lor adormite în vise albe de atâta negru şi verzi de atâta portocaliu, oamenii care cuceresc înãlţimi fãrã sã atingã pãmântul, au plecat care pe unde – “a casa”, “home”, “a la maison”, “acasã”. Unii cu amintirea podiumului în irişii limpezi, nepãtaţi de sunetul metalic al roţilor scaunului cu rotile, alţii cu amintirea unei competiţii asemeni unui mic-dejun copios: cu pahare de zbor servite direct din scaunul rulant, frânturi de fulgi de zâmbete limpezi în farfurii şi vârfuri de zahãr şi priviri senine în ibric. Unii cu microbuze cochete, unii cu autobuze mari, iar alţii pur şi simplu cu avioane albe, cãzute în comã de îngeri şi care i-au înãlţat spre cer pe cei care nu ating pãmântul, dar care cuceresc lumea zi de zi, dintr-un fotoliu.

Casete:

Turneul Internaţional de Tenis pentru Persoanele cu Dizabilitãţi, aflat la prima ediţie şi desfãşurat la Cluj în perioada 16-20 mai, a reunit 120 de sportivi din 16 ţãri, printre care şi Brazilia, Norvegia, Italia, Slovacia, Marea Britanie, Rusia, Israel, Franţa sau Germania. Turneul a reprezentat o etapã importantã pentru cei care doresc sã participe la Jocurile Paraolipmpice la la Beijing, din China, de anul viitor şi care au putut, în cadrul acestui turneu, sã câştige puncte importante. Organizatorii au fost Centrul Lamont din Cluj şi Federaţia Românã pentru Persoane cu Handicap, iar echipa României a numãrat 25 de participanţi.

Jocurile Paraolimpice reprezintã un multi-eveniment sportiv destinat persoanelor cu dizabilitãţi, desfãşurat la fiecare patru ani, sub patronajul Comitetului Paraolimpic Internaţional. Primele jocuri în stil paraolimpic s-au desfãşurat în Roma, Italia, în 1960. Incepând cu 1988, Jocurile Paraolimpice de varã s-au ţinut în acelaşi oraş al Jocurilor Olimpice. Aceastã practicã a fost adoptatã în 1922 pentru Jocurile Paraolimpice de iarnã şi a fost statutatã ca act oficial al Comitetului Olimpic Internaţional şi al Comitetului Paraolimpic Internaţional în anul 2001.

Categories: Reportajorama | Leave a comment

4 AM.

,,In facultate ti se pune mereu o intrebare incomoda:,,De ce jurnalism?” Probabil o sa fiti intrebati si voi. Majoritatea  celor din sala o sa-si muste buzele, altii o sa se infoiasca de furie. Unii vor spune ca vor sa fie vedete ,,pe sticla”, altii ca erau buni la gramatica. Sunt copii care scriau teze de 10 la romana si altii care vor sa cunoasca oameni importanti. Atentie la cei care spun: ,,eu vreau sa le explic oamenilor cum functioneaza lumea din jurul lor.” Atentie la cei care spun: ,,eu vreau sa spun povesti”. Daca nu uita de  ce au intrat la jurnalism, acesti (sau aceste ele) vor fi jurnalistii care merita cititi. Pe cuvant.” (Cristi Lupsa. Un om rar.)

Categories: Reportajorama | Leave a comment

soul arvhives (IV)

“Târâtorii” şi “blestemaţii” de la leagănele de copii cu handicap

“Pe unul l-au adus cu două cioturi în loc de mâini. Porcii îi mâncaseră mâinile pe când avea un an sau doi. Un altul nu avea braţe, a învăţat să scrie ţinând stiloul în gură. Alţii erau <târâtori>, aşa cum le ziceam noi, adică nu aveau picioare. Nu le trimiteau cărucioare, aşa că se târau toată ziua prin tot căminul. Din când în când pe unii mai veneau şi îi mai luau străinii. Apoi nu se mai auzea nimic de ei.”

Aşa îşi începe povestea fostul administrator al leagănului pentru copii cu handicap din satul Jucu, judeţul Cluj-Napoca. În anii ’80, destinele a zeci de generaţii de copii au fost macerate între pereţii a ceea ce pentru ei era “acasă”.  Acolo au învăţat mormolocii ponosiţi, cu ochi mari, că nu se au decât unii pe alţii, acolo s-au învăţat cu bocancii băgaţi cu silă în sufletele lor de familiile care îi aruncau în leagăn fără să se uite în urmă, acolo s-au obişnuit cu mirosul greu de clor de la hainele spălate şi întinse sus, în pod, şi să îşi ignore vieţile putrezind neputincioase, la lumina becului casei de copii. Când se făceau mai mărişori, mormolocii ponosiţi, cu ochi mari, erau scoşi în curtea vieţii. Unii se întorceau la familiile care îi lăsaseră la leagăn, alţii îşi făceau un rost al lor. Cu cei mai mulţi însă nu se întâmpla nimic. Destinele zecilor de generaţii care au trecut prin leagănele pentru copii cu handicap par desprinse parcă dintr-o altă lume.

“Blestemaţii” şi “târâtorii”

În leagănul pentru copii cu handicap din Jucu, în anii ’70-’80 ajunseseră să fie înghesuite aproximativ 400 de suflete. Leagănul era unic în ţară, motiv pentru care erau aduşi copii din toate colţurile ţării. “Cei mai mulţi erau aduşi din Moldova. Ne era foarte greu. Trebuia să ne încadrăm cu masa fiecărui copil în suma de 18 lei. Atât plătea statul pentru fiecare dintre ei. Grija noastră de la leagăn era să le asigurăm cel puţin 300 de grame de pâine. Noroc că grădina leagănului era mare, iar acolo cultivam mereu fasole, ardei, roşii, făceam câte 800 de litri de bulion, creşteam porci, deci copiii nu ajungeau să sufere de foame.” , îşi aminteşte Maria Ţala, fostul administrator al centrului de plasament pentru copii cu handicap de la Jucu. “Nici cu căldura nu o duceam mai bine. Uneori era atât de frig încât te uitai că îţi îngheţa apa cu care spălai pe jos. Trebuia să ne încadrăm în cota pe care ne-o impuneau de la centru. Nu ne încadram aproape niciodată. Când era foarte frig, suplimentam păturile, le dădeam câte 3 pături în plus. Cote erau şi pt. furajul pentru porci. Dar aici la Bonţida, fiind atunci o crescătorie de porci, mai ciupeam şi de la ei, mă mai înţelegeam să-mi mai dea furaj.”, mai spune femeia. Ea îşi aduce aminte că nici detergentul şi dezinfectantul nu erau suficiente, astfel încât angajaţii centrului se vedeau mai mereu nevoiţi să cerşească leşie la femeile satului. “Căminul aparţinea de Direcţia Muncii. Ne ziceau că dau detergent şi dezinfectant în funcţie de numărul de copii. Dar mie cum să-mi fi ajuns, când ai mei erau târâtori, zi de zi cu pantalonii murdari de la târât?”, se întreabă fostul administrator. “Era foarte multă mizerie. Şi când am ieşit de-acolo, tot milă mi-a fost de ei”, rememorează şi Zamfira David, fosta magazioneră. La rândul lor, Maria Cuibuş Valeria Man, fostele bucătărese ale centrului, îşi amintesc că “de Sărbători pe cei mai mulţi nu îi lua nimeni acasă. Râmâneau aici. Nu primeau cadouri de Crăciun, dar noi, ca bucătărese, le făceam atunci mâncare un pic mai deosebită, ca să se simtă şi ei bine. Sau dacă tăiam porc, mereu le duceam şi lor table de slănină. Şi ei la fel, când primeau mâncare sau suc, ne chemau să ne dea, erau copii tare buni”. Copiii din Jucu nu îşi sărbătoreau zilele de naştere. Toţi cei născuţi într-o lună erau strânşi la grămadă şi sărbătoriţi într-o singură zi, cu tort, de către angajaţii mai miloşi. “De la Bucureşti doar în 3 decembrie ne dădeau cele trebuincioase  ca  să le facem torturi şi să-i sărbătorim, pentru că atunci era ziua handicapatului”, explică fostul administrator Maria Ţala.

“Porcii îi mâncaseră mâinile”

Gheorghe Bucur, fostul grădinar al centrului, între 1955-1987, rememorează cu ochii vii anii în care a lucrat la casa de copii, pentru un salariu de 280 de lei.  Nea Bucur spune cu rotocoale de mândrie în ochii-i vii că, deşi erau “copii blăstămaţi, ca unul, care avea  cioturi şi căruia porcii îi mâncaseră mâinile din neatenţia părinţilor” sau “târâtori, fără picioare, care se rupeau d-aci, de la mijloc”, vreo câţiva dintre copii au ajuns sus, la facultate. Unul chiar director de bancă, în Sebeş. Totuşi, cei mai mulţi dintre ei “mai blestemaţi, repetau şi de 3 ori anul până treceau clasa. La începuri erau vreo 180, apoi, înainte de 1989, au ajuns să fie vreo 400. Îi ţineau aici până terminau 8 clase, apoi, care aveau cap, mergeau mai departe, la liceu sau la şcoala de meserii”, povesteşte bătrânul. Centrul avea şi pe lângă şcoala generală şi una de meserii, unde copiii puteau învăţa croitorie sau cizmărit. Mulţi dintre ei învăţaseră atât de bine să croiască şi să repare cizme, încât adesea jucanii preferau să nu mai meargă la oraş la reparat cu cizmele, ci să apeleze la copiii de la centru. “Era unul, Florin, nu avea o mână de la cot, dar era foarte dibaci. Îi plăcea să facă pantaloni pe la oamenii din sat”, povestesc bucătăresele Valeria Man şi Maria Cuibuş. Centrul le mai oferea  copiilor şi ore de muzică, ore de recuperare, existau pian, televizor, dar şi un cor.

16 paturi într-o cameră

Copiii care nu aveau picioare se deplasau târându-se pe podelele casei de copii, pentru că statul nu le dădea cărucioare. Cei mai norocoşi dintre ei, care mai aveau un picior sau care nu aveau un handicap atât de grav, primeau cârje. Din fier. Sau proteze din lemn, pe care, pe măsura creşterii, le tot schimbau. Cei care îşi pierduseră însă picioarele aveau ca singură opţiune târâtul. “Portarii erau folosiţi şi pe post de brancardieri, pentru că nu aveam brancardieri. Când era de mers la masă, portarii îi cărau în spate. În fişa postului la portar scria şi că trebuie să care în spate copiii-târâtori”, povesteşte Maria Ţala, fostul administrator. Camerele centrului erau mobilate auster, cu 6 paturi într-o cameră şi 2 dulapuri cu 2 despărţituri. Paturile erau de fier, ca de spital, iar în anii ’80 ajunseseră să aibă deja zeci de ani de uzură în spate. Înainte de revoluţie, în condiţiile în care numărul de copii ajunsese la 400, a mai fost amenajată şi o cameră cu 16 paturi, care după 1989 s-a transformat într-o capelă. În anii ‘80 existase şi o perioadă în care copiii stăteau şi câte 2 într-un pat, dar foştii angajaţi ai centrului nu îşi aduc aminte să fi fost o situaţie permanentă.

“Veneau, îi luau şi nu se mai auzea nimic de ei”

Nimeni nu îi iubea pe copiii de la leagănul din Jucu, în afară de angajaţi, care, vrând-nevrând, se ataşau de ei. De vrut, nu-i voia nimeni. “Doar străinii îi mai luau. Pe unul ştiu că l-au dus în Anglia, pe altul în Suedia. Nu se mai auzea apoi nimic de ei. Pe ăl care l-au dus în Suedia se zicea că l-ar fi folosit la circ, pentru că era un pitic. Profesorul de geografie de-atunci mi-a spus că anul trecut, la cascada Niagara, s-a întâlnit cu unul dintre foştii noştri copii”, spune Maria Ţala. Străinii trimiteau necontenit ajutoare la Jucu, dar, potrivit fostului administrator, ajutoarele trimise de străini uneori erau doar o formă de-a aduce în ţară marfuri interzise. “O dată, când am primit ajutoare, au venit controale de la Bucureşti să vadă ce-am primit, pentru că se băgase în ţară nişte aparatură, pe seama noastră, cum că sunt ajutoare pentru Jucu”, mai spune Ţala. Mai mult, „după revoluţie, străinii veneau şi aduceau o mână de jucării şi hăinuţe, pe care copiii se încăierau, iar ei filmau cum se încaieră sute de copii pe 3 haine şi 2 jucării, apoi se duceau şi dădeau la televizor, în străinătate, ca să arate ce rău e la noi”, rememorează fosta magazioneră Zamfira Ovidiu.

Categories: Reportajorama | Leave a comment

soul archives (III)

Vieţile macerate din fabrica de tocat destine

Copiii de la casa pentru copii cu handicap din satul Jucu, judeţul Cluj-Napoca, îşi trăiau vieţile în anii ’80 sub lumina rece a becului camerei leagănului, departe de căldura unei familii. O dată ce casa de copii îi arunca în stradă, nimeni nu mai ştia de ei.

John Doe de Jucu

Foştii angajaţi ai centrului pentru copii cu handicap din Jucu nu ştiu nici azi ce s-a întâmplat cu mulţi dintre copiii de care aveau grijă în anii ‘80. Unii dintre copii îi vizitează, şi-au făcut un rost atât cât au putut, însă soarta celor mai mulţi le rămâne necunoscută. Marcel Jucanu, Vasile Agafiţei şi Mihăiţă Dumitru sunt doar 3 dintre copiii ale căror destine am putut să le refacem, cu ajutorul amintirilor foştilor angajaţi ai casei de copii. Marcel Jucanu a ajuns la centru pe la jumătatea anilor ‘80, pe când avea 10 ani. Un miliţian l-a găsit dormind într-un şanţ şi l-a adus la leagăn. “Când l-a adus, nu ştia cum îl cheamă. I-am zis Marcel, după numele băiatului meu. Şi Jucanu i-a zis directorul când să îi facem buletin, Jucanu de la Jucu, numele satului. Aşa a rămas: Marcel Jucanu. Făcea sarmale cu mine, spăla vase, un copil bun”, povesteşte fosta bucătăreasă a centrului, Maria Cuibuş. “Nu ştia nimic despre el. Povestea doar de o înmormântare, probabil fusese părăsit după o înmormântare. Apoi, după mulţi ani, cineva care venea cu măturoaie tocmai din Sânpaul, l-a recunoscut. Am făcut imediat adresă pe numele părinţilor, care au fost chemaţi să vadă dacă e al lor.”, îşi aduce aminte şi Maria Ţala, fostul administrator al centrului. De voie, de nevoie, părinţii s-au prezentat la centru. “Când l-a văzut pe bărbat, Marcel a început să îşi dea cu pumnii în cap şi să urle că <nu, că-mi dădea în cap>. Şocul fusese aşa mare, încât îşi adusese aminte că părintele îl bătea în cap. Femeia a hohotit în plâns de cum l-a văzut. Cu toate astea, amândoi au negat c-ar fi al lor.”, povesteşte fostul administrator. ,,De Crăciun, Marcel mergea la colindat. Ce căpăta, împărţea cu toţi copiii. Mi-i dor de el, bată-l soarele’’, oftează fosta bucătăreasă, Maria Cuibuş.

,,Copilu’  ziaristului”

Mihăiţă nu avea picioare, avea degetele de la mâini lipite asemenea labei unei broaşte şi era adus tocmai din Bucureşti, la jumătatea anilor ‘80. “Se spunea că l-ar fi adus de la leagănul de copii de care răspundea chiar Elena Ceauşescu.”, îşi aminteşte Zamfira David, fosta magazioneră a centrului pentru copii, unde a lucrat între anii 1974-1998. Mihăiţă se făcuse îndrăgit de una dintre angajatele leagănului din Bucureşti, care, întâmplător, era soţia unui ziarist de la « Linia CFR«, care a ajuns să îl îndrăgească şi el. Când au aflat de Jucu, ziaristul l-a adus imediat la Cluj, sperând că aici ar fi urmat să fie îngrijit mai bine. ,,Mihăiţă mi-a fost cel mai drag. Stătea mai tot timpul la noi. Copiii de la centru îi mai ziceau câteodată în glumă “Elena”, pentru că se zvonea că ar fi fost copilul ei din flori.”, îşi aduce aminte fosta magazioneră. Într-o zi, tanti Zamfira s-a trezit la poartă cu o maşină, din care au coborât tatăl copilului şi unchiul lui. “Tată-su s-a uitat la el ca la o legumă. Au spus că vor să-l ia în Bucureşti. L-am adus acasă, l-am spălat şi l-au luat cu ei. După două săptămâni l-au adus înapoi şi nu s-au mai întors niciodată.”, îşi aduce aminte Zamfira Ovidiu. Aruncat în stradă la 18 ani şi fără nici o perspectivă, şansa lui Mihăiţă a fost directorul, om milos, care i-a propus să-l angajeze ca “femeie de serviciu”. Succesiv, centrul propriu-zis s-a desfiinţat, a fost înlocuit de cel nou, iar Mihăiţă a fost luat de o familie din Bistriţa, care tot făcând donaţii centrului, a început să-l îndrăgească. Trista epopee a copilului a continuat atunci când familia nu a mai putut avea grijă de el şi l-a “cedat” altei familii. “Acum are 28 de ani şi mă suna mereu să-mi spună că e bine. I-au dat o cameră, îi dau de mâncare, iar când merge la Cluj să-şi înnoiască protezele de la picioare, trece pe aici.”, povesteşte mândră tanti Zamfira. În prezent Mihăiţă e ajutat şi de o fundaţie, care i-a promis că îi va construi o casă, “ca să aibă cine-l griji la bătrâneţe în schimbul casei”, după cum spune Zamfira Ovidiu.

“Mamă-sa era asistentă medicală, iar tată-su agent loto. O duceau bine. Mai aveau doi gemeni, dar Mihăiţă era doar copilul ei. O vreme îl ţinuseră închis în apartament, să nu-l vadă nimeni, le era ruşine cu el. În cele din urmă l-au abandonat. Îi plăceau mult florile. Când l-au angajat aici, punea flori în toate laboratoarele. Copiii îl porecliseră <Copilul Ziaristului>”, povesteşte fostul administrator. Potrivit Zamfirei Ovidiu, Mihăiţă a încercat în repetate rânduri să-şi vadă mama, dar aceasta nu a vrut să-l vadă.

Pictorul fără  mâini

Vasile Agafiţei nu avea braţe, astfel încât în momentul în care a ajuns la Jucu, i-a uimit pe toţi angajaţii centrului când a învăţat să scrie ţinând stiloul în gură. “Agafiţei avusese un accident şi învăţase să scrie ţinând stiloul în gură. Şi picta nemaipomenit de frumos, tot aşa, ţinând pensula în gură, păcat că nu am desene de-ale lui, să vă arăt”, povestesc fostul grădinar, Gheorghe Bucur şi fosta bucătăreasă, Valeria Man. Deşi foarte talentat, copilul fusese abandonat din cauza handicapului. Nimeni nu ştia de familia lui, însă un angajat al centrului de plasament le-a dat de urmă înainte de 1989. “Dl. Dunca i-a găsit, într-un final, pe părinţii lui Agafiţei. O duceau bine. Aveau bloc la oraş şi casă la ţară, tractor şi pământuri. Au spus că nu ştiau ce se întâmplase cu copilul lor şi nimic mai mult. L-au reprimit în familie după ce-a terminat clasa a opta, asta e ultimul lucru pe care l-am aflat despre el. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat apoi”, spune Maria Ţala, fostul administrator. La Jucu, în paralel cu dramele destinelor macerate la lumina rece a becului, se desfăşurau însă şi poveşti de dragoste, cu toate că pe mormolocii ponosiţi nu îi învăţa nimeni să iubească. “Unul dintre copii, Ştefan, din Zalău, s-a însurat cu o educatoare de-aici, din Jucu. El era frumuşel tare, ea mai în vârstă ca el, aşa le-a fost lor dat, să se iubească. Sunt fericiţi şi acum sunt amândoi în Cluj” , povestesc fostele bucătărese, Valeria Man şi Maria Cuibuş.

“Dacă nu era leagănul, nu aş mai fi fost azi”

Deşi blamate pentru condiţiile precare pe care le ofereau, leagănele au fost însă pentru unii dintre copii o “şansă”. “Nu vreau să mă gândesc ce aş fi fost azi dacă nu ajungeam la centru. Poate nu aş mai fi fost deloc.”, povesteşte Aurel Marc, unul dintre foşii copii ai centrului. Aurel Marc e unul dintre cei norocoşi. După ce a absolvit 8 clase la Jucu, a fost repartizat la liceul de medicină veterinară din Bucureşti, însă, nevrând să facă medicină, a cerut repartiţie la un liceu economic. Succesiv, s-a întors la Jucu, unde i-a fost oferit un post la Primărie. Astăzi fostul copil de la casa de copiii e unul dintre oamenii de vază ai primăriei, însă povesteşte cu drag şi fără ruşine de trecutul lui de copil crescut în leagănul pentru copiii cu handicap. ,,Părinţii mei erau din Alba. M-au lăsat aici pentru că nu aveau posibilitatea să aibă grijă de mine şi de infirmitatea mea. Dacă nu era centrul, nu aş fi fost operat. Ei m-au pus pe picioare. Înainte de operaţie nu puteam merge decât sprijinit pe genunchi. Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu ajungeam aici.”, spune omul care, din fost copil de la casa de copii, a devenit unul dintre cei mai respectaţi oamenii ai comunităţii în care trăieşte. Aurel Marc spune că nu îşi învinovăţeşte părinţii pentru că l-au lăsat la casa de copii, ci, dimpotrivă, consideră că astfel i-au dat “o şansă”.

De cele mai multe ori, legăturile care se formau între copii şi unii dintre angajaţii centrulului au mers şi merg dincolo de ani şi uitare. “Era un copil căruia îi dădeam mereu hăinuţe. După mulţi ani, de la Poştă mi-au zis că am pachet. Cine să-mi trimită mie pachet? Am luat şi am citit. Era de la el. Îmi trimisese câteva kilograme de nuci. Scria că s-a angajat paznic şi că nu m-a uitat”, povesteşte cu lacrimi în ochi fosta magazioneră Zamfira Ovidiu.

Categories: Reportajorama | Leave a comment

soul archives (II)

Vieţaşii de la Gherla, mină de aur pentru visteria statului

Gherla anilor ‘80 devenise locul în care sfârşeau unii dintre cei mai sângeroşi criminali ai ţării. Pe lângă cei condamnaţi pentru crime abominabile, la penitenciar îşi făceau veacul şi o altă categorie de vieţaşi, cei condamnaţi la ani grei de închisoare pentru găinării mărunte, precum trecerea frontierei. Foştii angajaţi ai penitenciarului povestesc, după 20 de ani, cum se trăia în Gherla anilor ’80.

Deţinuţii scoteau salariile cadrelor

Ioan Lazăr, fost ofiţer în penitenciarul de la Gherla, între anii 1960-1988, povesteşte cum „în Gherla erau 3 pavilioane funcţionale, în care deţinuţii erau împărţiţi după condamnări. Cele mai mici dormitoare din aceste pavilioane aveau 50-80 de paturi, iar cele mai mari 200. În ele erau câte 3 rânduri de paturi suprapuse şi de multe ori deţinuţii dormeau câte 3 pe 2 paturi lipite”, îşi aminteşte Ioan Lazăr. Deşi statul cheltuia minimul de energie şi interes pentru a le asigura deţinuţilor condiţii de trai decente, totuşi nu la fel se întâmpla când era vorba de a găsi metode de a transforma deţinuţii în sursă de venit. Astfel, în anii ’80, statul avea grijă să exploateze din ce în ce mai eficient imensul potenţial bănesc pe care îl reprezenta forţa de muncă gratuită care zăcea în celulele penitenciarului. „Planul de venituri al penitenciarului se compunea din ce realizau deţinuţii. 10% din salariul primit în schimbul muncii era al deţinutului, iar restul era venitul penitenciarului. Asta era aşa-zisa re-educare prin muncă şi pentru muncă, îşi aduce aminte şi Ioan Bărăian, care a lucrat între 1960-1996 ca şef al biroului de organizare a muncii din cadrul penitenciarului. Şi Alexandru Tămaş, care între 1957-1988 a lucrat la serviciul de aprovizionare, îşi aminteşte că „se câştigau mulţi bani pe spatele lor. Din banii ăia îşi scoteau mâncarea, erau plătite şi salariile cadrelor, se mai auto-gospodărea şi penitenciarul şi mai rămâneau şi pentru stat”, spune Tămaş. Deţinuţii lucrau atât în zootehnia şi în grădina de zarzavaturi a penitenciarului, cât şi în exterior. Cei care aveau condamnări mari, de peste 10 ani, erau folosiţi la fabrica de mobilă, iar celor care aveau specializări, penitenciarul încerca să le găsească o utilizare cât mai apropiată de ceea ce ştiau să facă mai bine. „Pe spinarea lor s-a construit tot ce vedeţi acum: CUG-ul, căile ferate Dej-Cluj-Gherla, platformele industriale, podurile din beton şi o parte din blocurile noi”, spune Ioan Lazăr, fost ofiţer. Şi Alexandru Tămaş îşi aminteşte că tot deţinuţii din penitenciar au fost cei care au construit drumuri judeţene, staţiile de purificare a apei de la Dej şi Beclean, dar şi multe platforme industriale şi blocuri din Bistriţa. „Dimineaţa îi îmbarcau pe autobuze spre Bistriţa, iar seara îi aduceau înapoi, ca pe vite”, îşi aminteşte Tămaş.

Statul avea grijă însă să le dea deţinuţilor şi o motivaţie pentru a munci, de vreme ce banii pentru munca depusă nu intrau în buzunarele lor: dacă depăşeau planul şi norma cu 110%, puteau câştiga reducerea pedepsei. „În baza indicilor de realizare a normei, până în 1964, puteau să câştige şi până la 2 zile tăiate din pedeapsă, în contul unei zile muncite. De obicei câştigau una, dar erau şi care  depăşeau normele până şi cu 131%, aşa că într-o lună puteau câştiga chiar şi 15 zile. Prin anii 80 lucrurile au început să se schimbe, pentru că într-o lună nu mai puteau câştiga decât 7-8 zile”, povesteşte Ioan Bărăian, fostul şef al biroului de organizare a muncii.

Homosexualitatea şi informatorii interni, la ordinea zilei

Foştii angajaţi ai penitenciarului îşi mai amintesc şi că homosexualitatea era la ordinea zilei în Gherla anilor ’80. „Unii ajungeau să se iubească atât de mult încât nu mai ştiam cum să îi separăm. Când îi separam, refuzau mâncarea. Până la urmă mâncau, că îi lovea foamea, dar era foarte greu, povesteşte Ioan Lazăr, fost ofiţer. Deşi oficial homosexualitatea era un fenomen care nu exista în închisorile comuniste, totuşi realitatea povestită de foştii angajaţi arată o altă realitate. „Ăştia care se iubeau îşi mai luau şi bătaie, ba de la gardieni, ba de la colegi, care se gândeau ca tot omul: <Păi ce mă, eu să ajung la sala de mese să mănânc cu lingura lu’ ăsta care face d-alea cu ălălalt?>”, mai povesteşte Ioan Lazăr. Fostul comandant îşi mai aduce aminte cum cadrele din penitenciar erau obligate să racoleze din intermediul deţinuţilor informatori, care să îi ţină la curent cu tot ce se întâmpla sau se povestea în celule. Adesea informaţiile oferite de cei care îşi turnau colegii de detenţie îi ajutau pe gardieni să împiedice băile de sânge. „O dată unul a găsit o lamă şi când au fost scoşi la plimbare, a încercat să îi taie gâtul altuia pe la spate. Noroc că avea guler gros şi şi-a apăsat tare barba în guler. De obicei aveau să-şi plătească tot felul de poliţe între ei şi informatorii serveau, printre altele, şi la aşa ceva”, mai spune Ioan Lazăr. Răsplata pentru informatori era un regim mai special, cu acces la club şi televizor. „Clubul” penitenciarului se înfiinţase tot în anii 80 şi putea fi frecventat doar de deţinuţii care se purtau bine sau care ofereau informaţii de interior gardienilor. „La club” deţinuţii luau parte la diverse activităţi educative, vizionau diafilme, dar şi meciuri de fotbal la televizor.

Doi medici la aproape 8.000 de oameni

Igiena asigurată de stat deţinuţilor de la Gherla era una foarte precară. Aveau voie să facă un duş pe săptămână, câte 30 de oameni o dată, lenjeria de pat le era spălată doar o dată la 2 săptămâni, iar infirmeria din cadrul penitenciarului nu oferea nici un fel de condiţii pentru afecţiunile mai grave. „Înainte de 1964 existase un spital, unde erau angajaţi doi medici, care mai erau ajutaţi de alţi aproximativ 20-30 de deţinuţi ce lucraseră ca medici înainte de puşcărie. Erau şi perioade în care penitenciarul ajungea să aibă vreo 7-8.00 de deţinuţi, aşa că doi medici nu făceau faţă. Apoi, spitalul a fost desfiinţat şi a rămas un fel de infirmerie”, povesteşte fostu ofiţer Ioan Lazăr. Lazăr îşi mai aduce aminte şi cum gardienii luau adesea râie de la deţinuţii care, trăind în condiţii precare, dezvoltau tot felul de boli. Mai mult, în 1958 izbucnise o revoltă a deţinuţilor cauzată tocmai de mizeria şi de condiţiile din penitenciar. „Apoi, în 1959, a venit la conducerea penitenciarului Alexandrescu. Abia pe vremea lui s-a introdus tratamentul medical, s-au introdus apa la robinet, WC-urile turceşti şi apa potabilă. Până atunci existaseră doar tinetele şi hârdaiele.”, mai spune Lazăr. Totuşi, în ciuda îmbunătăţirii condiţiilor, nici în anii 80 deţinuţii cu probleme psihice nu erau separaţi de restul. „Îi ţineam la grămadă. Doar în cazurile cele mai grave li se mai punea cămaşa de forţă”, povestesc foştii angajaţi ai penitenciarului.

Evadări eşuate, criminali şi pedofili

Foştii angajaţi ai penitenciarului povestesc şi că, deşi penitenciarul de la Gherla se laudă că nu au existat tentative de evadare, totuşi ele erau la ordinea zilei în anii 80. „De exemplu, unul încercase să fugă când s-a făcut CUG-ul. Se ascunsese în CUG. Toţi gardienii au stat în jurul CUG-ului până la miezul nopţii, ca să nu poată ieşi. Un altul vrusese să fugă pe când era la muncă la staţia de epurare din Dej. Alţi 2 fugiseră pe când munceau la fabrica de cărămidă, dar au fost prinşi apoi, unul la Bonţida, altul la Braşov”, rememorează Ioan Lazăr. Potrivit acestuia, Gherla anilor 80 găzduia vieţaşi de toate felurile: „de la băieţii isteţi, care treceau frontiera şi care îmi plăceau pentru că le mergea mintea şi aveai ce povesti cu ei, la oameni care îşi omorâseră familiile cu sânge rece, la pedofili, ca unul, Sârcă, care luase vreo 35 de ani. Unii erau condamnaţi şi pentru 3-4 omoruri, alţii erau oameni chiar şi cu câte 2 facultăţi, condamnaţi pentru cine ştie ce fapte închipuite, pe seama faptului că se împotriveau regimului. Şi-acuma îmi aduc aminte de când îi vedeam aşa vărgaţi, suiţi pe ziduri, şi-mi ziceam: <Uite-i, robii>”, îşi mai aminteşte Lazăr.

Categories: Reportajorama | 1 Comment

Blog at WordPress.com. The Adventure Journal Theme.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 208 other followers