Aici ar trebui sa fie un post despre Cluj. Despre cum e sa te intorci si sa-ti regasesti inima in Piata Unirii, exact acolo unde-ai lasat-o. Exact asa cum ai lasat-o. Despre cum e sa ierti. Sau sa te ierti. Despre cum e sa reinveti sa te joci pe strazi si sa bei bere in La Tevi, dupa luni intregi de stat sober. Despre cum e sa ai senzatia ca plutesti, ca nu atingi asfaltul, ca mergi incet, tot mai incet, si mai incet, pana cand – desi mergi inainte pe Horea - ajungi sa mergi, de fapt, inapoi. :) Doar ca nu va fi un asemenea post. Pentru ca subsemnata – pentru prima data – nu isi gaseste cuvintele. Cine stie, poate le-am lasat si pe ele acolo. O sa ai grija de ele cat nu sint acasa. Ce chestie ciudata cutia aia de tabla care pompeaza sange, nu-i asa? Si ce ciudat sa faci un ocol de-o mie de kilometri si sa fugi inca pe-atat, doar pentru ca, in final, sa ajungi sa dai nas in nas cu tine insuti, la un colt de strada, in timp ce inaintezi inapoi - plutind – spre Piata Unirii. In timp ce inaintezi inapoi – plutind – spre tine. Spre acasa.
… chiar pot sa pun poze cu domniile noastre? sigur-sigur? scrijelesti negru pe alb ca pot?
… si nu e “acasa” pt. ca ar fi (ba nu, E!) orasul cel mai frumos pe care l-am vazut vreodata
, ci mai mult pt. ca el e “acasa” si pt. oameni frumosi, dragi, iubiti, albastru-desculti sau pur si simplu maidanezi, ca si mine (btw, langa gara de nord e un maidanez cute, in fiecare seara il vad dormind pe acelasi capac de canal, din care ies aburi. cel mai epic caine care-a trait vreodata. i think me and him we’re friends already. ne uitam unul in ochii altuia pana ne ajungem la suflet.). 
Excellent info and nicely written. Keep up the wonderful stuff!
This is the kind of place I love to see! Smartly written, it’s nifty!