Exista unele carti care vin la tine exact cand trebuie. Nici mai devreme, nici mai tarziu. “Dragostea in vremea holerei” e una dintre cartile care a ajuns la mine exact cand trebuia.
Exista unele carti care uneori te urmaresc. La modul cel mai ad-litteram cu putinta. Si, daca nu credeti ca asa ceva e cu putinta, poate veti dori sa re-cititi postul asta. 
(dupa cum nu anticipam, intre timp l-am primit cadou, iar asta confirma, cum nu se poate mai bine, faptul ca romanul asta chiar m-a stalker-it. : ))
Si mai exista unele carti carora nu poti sa le faci o recenzie justa, oricat ai vrea. Dar, ca sa va port putin prin lumea holerei si-a dragostei (care , la un moment dat, se confunda), prin lumea “luciditatii perverse a nostalgiei” (asa cum o numeste Gabriel Garcia Marquez in vreo doua randuri), o sa va spun povestea, in linii mari. In tinerete, Florentino Ariza si Fermina Daza traisera o pasionanta poveste de dragoste. Asa spune recenzia oficiala. Dar, daca ma intrebati pe mine, nu as numi-o chiar poveste de dragoste, ci mai degraba obsessive love. Numai ca – fie ca e vorba de dragoste, fie de obsesie – viata iti rezerva uneori surprize… La inceput, cind Florentino afla ca Fermina se va casatori cu un doctor bogat, simte ca viata lui s-a sfirsit. Desi isi gaseste echilibrul, bucurindu-se de succes in afaceri si nu numai (cele 622 de relatii amoroase ar putea confirma acest lucru), dragostea lui pentru Fermina Daza ramine la fel de puternica. Asa ca, dupa 50 de ani, 9 luni si 4 zile de despartire, Florentino Ariza isi reinnoieste declaratia de dragoste in fata femeii visurilor lui. I se va mai oferi, oare, sansa unui nou inceput? Cine stie? Poate ca da, poate ca nu. Ramane sa citi, daca vreti sa aflati.
E o carte pe care nu o vor intelege cei care nu au iubit niciodata obsesiv. Dragostea obsesiva e – dincolo de aura lirica sau prozaica – o boala. O boala cu atat mai grava si fara cale de iesire cu cat nu e one-sided, ci e impartasita de amandoi, asa cum se intampla in cazurile alea one in a billion, pe care statistica le omite. O boala la fel de definitiva si fara leac precum cancerul. Sau holera. E o carte pe care nu o vor intelege cei care nu sint familiarizati cu obsesia lui Garcia Marquez pentru descrierile detaliate, cei care nu sint familiarizati cu epoca in care e plasata povestea si – de ce nu – cei care nu sint familiarizati cu realismul magic. Se stie, Garcia Marquez e, fara dar si poate, parintele realismului magic modern. Si, nu in ultimul rand, e o carte pe care nu o vor intelege cei la care povestea lui Florentino Ariza, a doctorului Juvenal Urbino si a Ferminei Daza va ajunge prea devreme. 
E o carte pe care nu o vor intelege cei care nu sint familiarizati cu intrepatrunderea planurilor, cu storyline-ul nonlinear (ca sa fiu putin profana, as zice ca scheletul povestilor lui Garcia Marquez seamana intrucatva cu storyline-ul nonlinear al povestilor lui Tarantino). Cei care au citit “Matusa Julia si Condeierul” stiu prea bine ce vreau sa spun. Pe scurt, Gabriel Garcia Marquez spune povestile pe mai multe planuri, care se intrepatrund inainte sa-ti dai seama. E de-ajuns sa ne gandim la cel mai simplu exemplu: la un moment dat, dragostea si holera ajung sa fie confundate si tratate amandoua drept boli. Apoi, inainte sa-ti dai seama – snap-snap! -planurile si perspectivele se sucesc si se topesc iar, imbracand iar familiaritatea initiala.
E o carte pe pe care nu o vor intelege cei care nu sint familiarizati cu capcanele stilului simplu si al povestii facile, capcane pe care Gabriel Garcia Marquez – fara nici cea mai mica remuscare – le intinde deseori cititorului sau. E o carte pe care nu o vor intelege cei care nu sint familiarizati cu numeroasele chipuri pe care le poate lua dragostea. Nu are sens sa le insir aici, dar le puteti gasi – probabil – fie in recenzia oficiala, fie, mai simplu, in propria voastra viata. Si, cu riscul de-a repeta, e o carte pe care nu o vor intelege cei la care povestea asta va ajunge cu mult inaintea timpului ei. Adica prea devreme.
Mai e e o carte despre care, probabil, voi mai scrie, pe masura ce o decantez. In ciuda realismului magic ridicat aici la rang de arta si a talentului de povestitor al lui Garcia Marquez (in cateva pasaje, daca esti foarte atent, poti sa intrevezi ceva din stilul ala de tip “o mie si una de nopti”, practicat adesea de Boccaccio), in mod sigur nu e una dintre cartile pe care as nominaliza-o in “Top 5″ (in conditiile in care nu ma omor dupa povestile de dragoste din literatura sud-americana si dupa povesti de dragoste, in general). Dar, cu siguranta, e o carte care, sub masca unei povesti facile, ascunde o gramada de capcane, dupa cum – la un moment dat – marturisea chiar autorul ei. In una dintre ele am cazut chiar eu si, dupa modelul Garcia Marquez, v-am prins si pe voi: am subestimat numeroasele chipuri pe care le poate lua dragostea si v-am catalogat-o de la inceput – si fara drept de apel – drept un fel de dragoste obsesiva. Asta arata cate capcane poate intinde si o recenzie, nu numai o carte . Singura solutie pentru cititor e sa chestioneze – intotdeauna – subiectivismul recenzorului, sa ii puna la indoiala perspectiva, sa ia cartea-n mana si sa descopere propriul lui adevar. Asa cum, sper, o sa faceti si voi.
Si, nu in ultimul rand, e o carte care vorbeste, de ce nu, despre “luciditatea perversa a nostalgiei”. E un joc de cuvinte usor ermetic, care apare doar de doua ori in carte, de fiecare data pentru a sublinia aceeasi stare. E un joc de cuvinte lucid, alunecos ca un peste din metal stralucitor, pe care il ghicesti prin apa stravezie, dar pe care nu il poti prinde cu mainile goale. E e un joc de cuvinte pervers, care iti tiuie in cap ca un cosas sacaitor si incapatanat ce tine mortis sa iti faca o serenada sub talpa papucului. Sau direct in ureche, langa timpan. Sau pe cord deschis. E un joc de cuvinte nostalgic, ca ochii bunicilor in zilele cand afara fulguieste usor sau ca iubirile care nu au fost. “Luciditatea perversa a nostalgiei” e, de fapt, clinchetul metalic al coltilor perfecti ai unui animal de prada. Un animal salbatic care te pandeste o gramada de ani dintr-un colt intunecos pentru ca, in cele din urma, cand te astepti mai putin, sa sara din ascunzisul lui si sa iti muste direct din inima. O stare pe care cativa o vor intelege, altii mai putin, iar altii deloc. Cei din urma, care nu vor intelege jocul asta de cuvinte, sint cei la care cartea a ajuns - fatalmente – inainte timpului ei, adica prea devreme. Sau, daca vreti, in vorbe mai simple, ei sint aia fericiti.
Ceea ce va doresc si voua.
Lectura placuta!
“Amandoi erau intimidati si se intrebau nedumeriti in sinea lor ce faceau atat de departe de tineretea lor, pe o terasa ca o tabla de sah, intr-o casa a nimanui, inca mirosind a flori de cimitir. Pentru prima oara dupa o jumatate de veac, se aflau fata in fata si atat de aproape, putand sa se priveasca in voie, ca sa se vada asa cum erau: doi batrani pe care ii pandea moartea, neavand altceva in comun decat amintirea unui trecut efemer ce nu le mai apartinea lor, ci unor tineri de mult disparuti in negura vremii si care le-ar fi putut fi nepoti.”
(Gabriel Garcia Marquez, Dragostea in vremea holerei, RAO International Publishing Company, Bucuresti, 2010, p. 416 – 417)
