by Tolo.

Foarte tare! (click). 😀

In loc de comentariu:

Gabri ela: 400? patru… sute ?!
Gelu: Da, tot Parlamentul
Gelu: Ce 300, ca la Termopile?
Gelu: Noi venim cu 400!
Gabri ela:   : )))

reportajorama.

Din categoria “scoase de la naftalina”: paragrafe din interviurile despre “conditia” reportajului in presa scrisa din RO. Facute ca anexe pentru licenta. Pacat ca acum nu am vreme sa-i citez pe toti cei care mi-au raspuns sau sa postez interviurile pe episoade (aka interviuri varianta full). Altfel spus… cred ca in felul asta incerc sa-mi amintesc ca trebuie sa scriu disertatia. :- ))

___

De la Victor Ciutacu citire:

3. E nevoie de talent pentru a scrie reportaj sau este ceva pentru care te antrenezi, pur şi simplu? (în contextul în care există jurnalişti care cred că felul ala de-a te juca cu cuvintele poate fi un handicap).

Victor Ciutacu: Jurnaliştii care-şi închipuie că talentul e un handicap sunt ei înşişi nişte handicapaţi nimeriţi din greşeală în meseria asta.

5. În contextul de mai sus, consideraţi că reportajul se hibridizează sau că devine mai mult un gen jurnalistic de nişă?

Victor Ciutacu: Devine clar un gen jurnalistic de nişă. E scump, necesită talent cu carul şi public în stare să citească.

10. Dacă ar trebui să spuneţi într-o suită de câteva fraze cum se vede reportajul prin ochii Dumneavoastră, care ar fi acelea? Cum arată reportajul lui Victor Ciutacu?

Victor Ciutacu: Reportajul personal al lui Victor Ciutacu nu prea arată. Fiindcă Victor Ciutacu nu are înzestrările necesare pentru a scrie reportaje de substanţă. Iar dacă Victor Ciutacu nu poate fi cel mai bun într-un domeniu, atunci se abţine să presteze.

De la Eugen Istodor citire:

1. Reportajul are în ultima perioadă o imagine duală în ochii oamenilor de presă. Pe de o parte, există o tabără care vede reportajul drept o ,,Cenuşăreasă a presei”. Pe de altă parte, există o tabără nr.2 care îl percepe ca pe ,,Regina presei”. Daca ne-am imagina o axă, cu aceste două extreme, Dumneavoastră unde v-aţi regăsi?

Eugen Istodor: Uită-te pe YouTube şi vei vedea trei sferturi de reportaje. Scurte, scurte, împleticite, surprinzând esenţialul. Reportajul e poveste. Uită-te în librării şi vezi că lumea cumpără roman cu o furie neînchipuită. Iar avem poveste. Priveşte muzica şi vezi cum lumea iar s-a întors la poveste, la muzica aia adevarată… chiar şi maneaua e în criză. Ce se întâmplă în muzică se mixează. Adică improvizaţie? Nu. Adunat poveşti vechi pentru un sunet nou. Televiziunea? La fel. Filmele proaste de pe toate canalele scot tot poveşti proaste, telenovela românească sau străină iar poveste dă la popor. Aşa că reportajul există şi nu poate muri. Are momente proaste că nu sunt reporteri cu ochi sau ochiul audienţei nu e atent. Nu ştiu clasificări. Ştiu că poveştile nu mor.

2. Un reporter ,,ancorat în realitate” şi un reporter foarte talentat.  Prin ochii căruia dintre ei aţi alege să vedeţi un subiect de reportaj?

Eugen Istodor: Unul fără altul e greu de conceput. Şi-şi este alchimia ideală, ce să faci, asta e. Nu poţi să te duci într-un sat şi să nu ştii care-s curcile şi care sunt raţele şi după aia să stai ca boul şi să aştepţi să moară curcile mâncate de raţe ca să scrii.

4. Dacă ar trebui să vă întoarceţi la ,,Vieţaşii de pe Rahova” şi să rememoraţi: ce a schimbat în Dumneavoastră această experienţă, din punct de vedere uman, iar în al doilea rând, din punct de vedere jurnalistic?

Eugen Istodor : Multe. Uman, mi-a omorât câteva frici, printre care frica de a duce căruţa în chestii grele. De intuneric, de murdar, de mirosuri… aveam acolo viaţa la bec, murdărie continuă, culcată în colţurile puşcăriei unde se adună detergent cu jeg şi aveam miros de carne, miros de bărbat, de şoareci, de animal, animal care se stinge, animal care are putere şi nu mai are ce să poată. Uite, cartea aia a uitat să scrie de carnea asta de pe bărbatul condamnat. Jurnalistic, puşcăriaşii m-au învăţat să-mi respect omul din faţa mea. Să-i dau să vadă textul, să accept modificarile lui chiar dacă pierd din senzaţional, să negociez cuvinte.

5. Truman Capote a spus că nu şi-a revenit niciodată pe deplin după timpul petrecut cu personajele care apar în romanul ,,In cold blood”. În cazul Dv., cum a fost să simţiti prin pielea lor, să le trăiţi amintirile, într-un spaţiu în care, după cum spuneaţi, nu există protocol şi legi care să apere de adevărata imagine?

Eugen Istodor: Nici eu nu am scăpat de ei. Pur şi simplu mă bântuie, mă calcă pe amintiri. Nu, nu i-am închis în carte. Uite, ma gândesc că voi plăti cu adevărat peste câţiva ani, când vor ieşi din puşcărie. Să văd atunci cât de bun am fost, cât de puţine au să-mi reproşeze. Cum? Daca nu mă vor vizita în carne şi oase acasă, la servici, la mare, la munte. Eu şi un vieţaş, faţă în faţă, în slip, construind un castel de nisip e o poza simpatică. Dar ce te faci când vine cu o erată şi un cuţit în casă? Bine, asta nu e doar legată de vieţaşi, e chestie de fiecare zi cu oricare dintre personajele reportajelor mele. Nu-mi prea doresc revederea cu nimeni. Am scris, gata, s-a terminat.

7. În contextul de mai sus, consideraţi că reportajul se hibridizează sau ca devine mai mult un gen jurnalistic de nişă?

Eugen Istodor: Se hibridizează. Nu poate ramâne neschimbat. Cum nici interviul. Cum nimic nu o să rămâna candid. Noi tot căutam inocenţa în iarbă. Nu există acolo. Există după aceea, când te pui să admiri iarba şi cu ea faci ce mintea ta şi cititorul vor.

De la Alexandru-Bradut Ulmanu citire:

16. ,,Reportajul este pentru exerciţiul calofil, pentru plăcerea de a scrie frumos şi deştept. Numai pentru asta tot merită. Să te joci. Şi cât te poate ajuta un cuvînt. Cât poţi stoarce din el. Şi câtă expresivitate poţi vedea într-un lucru în care alţii văd o simplă tufă, un simplu om sau un simplu cal trecând. E vorba de minte, de curiozitate, de îndoială, de nelinişte, de plăcerea de a pune o virgulă cum trebuie acolo, plăcerea scrisului. Ce e pînă la urmă asta? Un mod de a vedea lucrurile, un mod de a trăi.” (Cornel Nistorescu). Dacă şi Dumneavoastră ar trebui să descrieţi reportajul într-o suită de câteva fraze, care ar fi aceastea?

Alexandru-Brăduţ Ulmanu: Cele din definiţie. Jurnalismul trebuie să spună ce se întâmplă, ce este. Nici mai mult, nici mai puţin. O face în mai multe feluri, iar unul dintre ele este reportajul. În principiu, esenţa reportajului, ca şi a articolului de tip feature în general, este că trebuie nu să spună, ci să arate. De aia cele mai bune texte de acest tip fac apel la simţuri, descriu acţiuni, imagini, sunete, mirosuri, mişcări, detalii semnificative. Plăcerea scrisului? Probabil. Dar în primul rând e vorba de găsirea celui mai potrivit mod în care să-l facem pe cititor să vadă ce am vazut şi noi. Asta e reportajul.

De la Cristi Lupsa citire:

10. Noul jurnalism american a recuperat enorm din literatură, teoreticienii literari vorbind despre reportaj ca despre un gen de frontieră şi „tiranizând” jurnalismul, care e pus sub semnul literaturii marginale. De asemenea, teoreticienii francezi (prin excelenţă partizani ai reportajului literar) afirmă că reporterul care scrie reportaj trebuie să renunţe la complexul literaturii pentru că el e de fapt pe picior de egalitate cu scriitorul. Credeţi că e benefică  interferenţa dintre literaturizare şi mass-media?

Cristian Lupşa: Nu ştiu dacă i-aş spune ,,interferenţă”. Nu văd nici un motiv pentru care jurnalismul să nu aibă valoare de literatură, o literatură a realului. Asta e de fapt singura condiţie – ca ce prezintă să fie adevărat. Fără ocolişuri şi fără fapte îndoite ca să dea bine. Nu cred că adevărul literaturii e mai important decât adevărul jurnalismului. Iar impactul lecturii poate fi similar. Doar pentru că e jurnalism nu înseamnă că trebuie să fie sec.

De la Sorin Preda citire:

3. De ce o parte a teoreticienilor cataloghează reportajul drept ,,Cenuşăreasa presei”, pe când o altă parte îl cataloghează drept ,,Regina presei”? Unde e adevărul?

Sorin Preda: Citesc cu mare interes şi încântare marele reportaj publicat de presa săptămânala franceză. ,,L’Eveniment de jeudi” de pildă propune cititorilor 2-3 dosare tematice, legate cumva de evenimentul săptâmânii (un conflict armat, o aniversare importantă, o sinucidere ce a emoţionat publicul etc). Fie că e vorba de teme preocupante mai generale (copii cu un singur părinte, jocurile de noroc, sectele sataniste, violenţa pe stadioane etc), fie că tema e legată de actualitatea strictă, dosarele au ca pilon de susţinere un reportaj consistent, foarte bine scris, provocator, interesant, dinamic. Reportajul se citeşte în sine (satisface curiozitatea cititorului) şi, deopotrivă, provoacă (menţine) interesul pentru celelalte aspecte ale dosarului tematic, gândit să acopere cât mai multe unghiuri de abordare: psihologic, social, istoric, religios, militar etc. Ma întreb de ce acest model nu a fost importat şi la noi. De ce ni s-a impus doar modelul tabloid sau cel facil, al presei feminine (de modă). Am nădejdea că şi noi vom redescoperi forţa reportajului adevărat (acea ,,felie de viaţă” de care discutam la cursuri şi seminarii) – semn de normalitate socială şi politică. Vremea simplei bârfe şi curiozităţi e pe trecute. Probabil, în următorii ani, tabloidele se vor restrânge şi se vor specializa. Reportajul nu poate sa dispară (a se vedea nefericita experienţă a ,,Evenimentului zilei” care, la un moment dat, restrângându-se doar la ştire şi relatare, şi-a pierdut cititorii). Nu contează cum va arăta acest reportaj (atipic, melanjat, literaturizant sau monografic). Ca orice gen jurnalistic, reportajul e viu, îşi caută forme noi de exprimare, preia din alte genuri, se adaptează subiectului, şochează sau face concesii cititorului. Deja, puterea nu mai aparţine nici informaţiei, nici comentariului, ci evocării, co-participării. Într-o carte celebră, Lorentz vorbea despre pericolele ce pândesc omenirea. Unul din aceste pericole era, în viziunea lui, plictiseala. Câta vreme reportajul nu va plictisi, nimeni nu-i va lua lcoul de ,,regina a Presei”.

To be continued.

this one’s not about George Soros.

Reading suggestion @Super-M. (i could work anytime at PwC too, right? :- ))

Just a little and humble (and older) opinion on this book I recommend: Charles R. Morris – The Trillion Dollar Meltdown: Easy Money, High Rollers, and the Great Credit Crash

Morris is smart, pissed, and just the kind of crochety old “In my day…” guy I would want to be in charge of my money, if I had any.

Though the writer’s political leanings are pretty obviously to the left of center, they serve to underscore an important truth: every American is a free-market capitalist, however much he may have loved the Che Guevara poster on his dorm-room wall.

Morris essentially explains (and predicts, given it was written about a year ago) the current financial crash. He writes with more flair than most in his field and also shows certain daring with many of the ideas he expresses. Here are some examples:

“Intellectuals are reliable lagging indicators, near-infallible guides to what used to be true.”

“In its modern form, Chicago school economics has mutated from a style of analysis into a Theory of Everything. For almost any public or social issue, adherents believe, the free market, if allowed to work without obstruction, will consistently produce optimal outcomes. The omnivorous streak in Chicago economics has drawn it into the realms of crime, welfare, education, health care, and other areas once thought to be mostly outside economics purview.”

“As a general rule, only the very smartest people can make truly catastrophic mistakes.”

This book is a short but sturdy treatment of a crisis that Morris and other predicted, and that we are currently in the throes of. Morris stops short in more or less the same place George Soros does (I mentioned Soros’s writings in my older posts, he has some brilliant theories too) –– arbitrarily taking a late-channel spot of capitalism and defending it from other economic systems. One wonders if, by the time this crisis is through, the average American will not conclude that capitalism, always and every time, ruins itself. That will likely end the privatizing of profits – or at least the socializing of losses.

According to Morris, the astronomical leverage at investment banks and their hedge fund and private equity clients virtually guarantees massive disruption in global markets. The crash, when it comes, has no firebreaks. A quarter century of free-market zealotry that extolled asset stripping, abusive lending, and hedge fund secrecy crashes down with it.

The Trillion Dollar Meltdown explains how things are likely to get worse before they better. If you aren’t familiar with some of the terminology, it might feel a bit dense to read. If you work in the industry, it will feel like a good, well-written, but long Bloomberg magazine article. Also, if you are a die-hard Chicago free market conservative, a lot of the writing will be very annoying. But given it was written over a year ago, before our economic nuclear winter started, pretty insightful.

As a practical conclusion, the financial crisis is only the beginning: a more profound economic and political restructuring is on its way. Oddest fact from the book? US Economy is about $14 trillion. The world economy is about $54 trillion. Value of financial derivatives before this meltdown began? $500 trillion.

Have a nice reading. 😉

PS: In other words, I miss you, Super-M. But, you know, usually I’m incapable of showing it. : )

PS2: Satriani, Rylynn, Portishead, Wim Mertens Close Cover, White Trash B., Hooverphonics.

think thank.

“ok, now please give special thanks to your photo-drawing assistant for his photogenic hand”

“ok, now please just keep that goddamn drawing freakin’ STILL or i shut u down like software”

snap-snap.

Non-reladed PS: usually i hate cuteness – cause it’s too linear, ordinary and totally predictable –  but this fox … i totally love the way his whiskers are in the hugging position. ^_^ (enlarge it)

em0t10nal algebra

you know, it’s that morning when light’s dripping on all 4 walls and i just wake up and say:

“i think spring mornings smell like polaroid pictures, tiny skittles and fresh baked ruby lollipops. and i think that these 3 years made a perfect number. and i think i don’t love you : ) anymore. is that okay?”

and then i get sad.

and then i get happy.

and then i go out and feel the edgy sky burning down my eyes and skin.

and then it’s almost like i’m walking around with little rings on my shoes.

and then some raspy radio starts playing out of a red car my favourite band.

well what’s the story morning glory weeeelllllllll need a little time to wake up wake up

and then i feel free.

.

streetstruck.

I damn like/search/admire and always will kandi-kolored-tangerine-flake-streamline creative people.

You know, “kandi-kolored-tangerine-flake-streamline”, like in that Tom Wolfe’s great wonderful story.

Here you can find one of those kandi-kolored people and his tangerine-flake-streamline works. Dude, thanks for givin’ me free hand in writing this feature story 4 (wow, four!) years ago. :- )

_________________________________________________________________________________

Icoanele-abţibild ale noului mileniu:

Street art – când stradă rimează cu artă

(Cum sa prostesti artistic ingerii cu grenade in gura)

Intro: Stive de îngeri care coboară direct din icoane pe pereţii oraşului şi care privesc lasciv din stencil-uri, Dumnezeu care, în pauza de icoană ascultă Rolling Stones, fumează şi mai ară carnea omului urban cu câte un înger, unicorni nou-născuţi cu dinţi de lapte, Marylin Monroe, Kurt Cobain sau Elvis exorcizaţi din  Purgatoriu şi înfipţi pe câte un panou publicitar, sfinţi moderni cărora iubitele le umplu pe ziduri gura cu săruturi de casă, făcute de mâinile lor fragede, grozave la gust şi coapte între dinţii lor albi şi nemiloşi, astfel încât parcă şi spectatorul de ocazie, la vederea priveliştii, simte cum îi creşte sub cerul gurii o grădină… Icoanele noului mileniu coboară în stradă  iar arta se mută de pe piedestalul galeriilor de artă direct pe zidurile oraşului, pentru a fi mai aproape de spectatorul urban. În două cuvinte – „street art”…  continuarea aici.

da!

E fericirea aia care iti explodeaza venele. E fericirea aia de a iubi pana declansezi razboi. E fericirea aia care o sa dureze cat toate cantecele cu Guns’n Roses la un loc si dincolo de ele.

homeless ex-reporter: meet Hate Man.

The San Francisco Chronicle profiles Mark Hawthorne, best known as the “Hate Man” on the streets of Berkeley. The homeless man insists that anyone who engages in a conversation with him opens with “I hate you.”

Hawthorne says that this is actually “a new way of hating. It’s about being straight with people. The dictionary defines hate as hostility, but that’s heavy. My idea is to be straight about negative feelings that we all have, which is what hate is, and then you can have a real conversation. Don’t be threatening or angry or snotty – just straight.”

Mark “Hate Man” Hawthorne was a New York Times reporter back in the 1960s and these are some of Hawthorne’s stories from his days at the Times.

lights! camera! action! dream out loud!

Am fost incapatanat de cand ma stiu. Nu am fost un student eminent, dar am fost perseverent. Prima data am pus mana pe o carte de filozofie din curiozitate. “Kant si neokantianismul”. Am citit primul capitol si nu am inteles NIMIC. Am reluat. O data, inca o data, inca o data… NIMIC! Nu imi venea sa cred. Inca o data… L-am citit de atatea ori pana cand aproape l-am memorat, fara insa sa inteleg ceva.

Am fost la cinematograf si am vazut “Inima salbatica” in regia lui David Lynch. Cand a pornit genericul final mi-am spus ca asta vreau sa fac. Film. Si atunci m-am hotarat sa dau la Facultatea de Film. Un an mai tarziu insa, pasionat de filozofie, am participat la Olimpiada de Filozofie. Am ajuns la faza judeteana. M-am pregatit mult, vroiam sa ajung la faza nationala. La un moment dat, ca ma imping inainte, ca sa ma motivez, mi-am promis ca daca nu intru la faza nationala, drept pedeapsa, am sa dau la Facultatea de Filozofie in loc sa dau la film. Si nu am ajuns la faza nationala. Si m-am tinut de cuvant. Anul urmator dadeam admitere la Facultatea de Filozofie in Cluj. Am fost candidatul cu numarul de concurs 327, am intrat al 27-lea cu 7.27.

La sfarsitul anului 3 de Filozofie, in vacanta de vara, in Resita, am vazut publicat in ziar un anunt pentru un post de redactor la televiziunea locala, Terra-Sat. Aveau nevoie de absolvent de studii superioare. M-am dus la concurs, am scris ca absolvisem deja, am dat si am luat. La trei zile dupa aceea am avut prima emisiune pe post. Un interviu cu un sculptor. I-am chemat pe parintii mei si, mandru nevoie mare, le-am aratat. “Cand te-ai angajat?” m-a intrebat tata. “Acum trei zile”. “Bravo, hai sa mananci ca se raceste.” Si televizorul a ramas mergand singur, pe cand eu imi inghiteam mandria in bucatarie printre dumicati.

Dupa trei luni la Terra-Sat a venit momentul adevarului. Le-am spus ca sunt inca student si ca vreau sa plec sa imi termin studiile. Nimeni nu mi-a reprosat minciuna, insa toti mi-au spus sa ma gandesc bine ce fac. Lasam in urma un post cu un salariu bunicel, in acel moment castigam mai bine decat amandoi parintii mei la un loc. Ce urma sa fac daca terminam facultatea? Sa ma angajez profesor de filozofie intr-un liceu prin comunele din apropiere, sau in cel mai bun caz, suplinitor in oras pe un salariu de mizerie. “Ai o slujba buna, sigura, de ce sa nu te tii de ea? Nu faci mare lucru cu filozofia.” “Poate ca asa o fi, dar eu vreau sa plec.” Si am plecat. Am plecat fiindca vroiam sa fac mai mult. Am inceput anul 4 in Cluj si dupa doua saptamani eram angajat la TVR Cluj. Am lucrat reporter la stiri, apoi redactor, apoi redactor coordonator pe emisiunea de dimineata. Dimineata mergeam la scoala, dupa-amiaza faceam teren, iar seara montam. Dimineata la ora 6 incepea “Romania ora 6 fix”. In direct. Emisie! Luni de zile dupa ce am plecat din Cluj si de la televiziune ma trezeam la ora 6 fix si nu mai puteam sa adorm o jumatate de ora. Ceasul meu biologic fixase ora 6 si nu se mai dadea dus…

Am stat doi ani la TVR Cluj. Dupa ce am terminat Facultatea de Filozofie m-am inscris la masterat, Filozofia Culturii si Hermeneutica si am continuat sa lucrez la TVR Cluj. Apoi… ajunsese. Pedeapsa durase 5 ani… trebuia sa ia sfarsit sau macar sa incerc. Asa ca, mi-am luat concediu si am plecat la Bucuresti sa vad cum e examenul la Facultatea de Film. Admiterea presupunea niste probe pentru care nu exista materie sau specialitate in liceu, asa ca erau organizate niste cursuri pregatitoare. Concediul meu nu imi ajunsese si pentru cursul pregatitor, asa ca nu il frecventasem. Nu facusem nici pregatirea despre care se spunea ca este absolut obligatorie cu un profesor din facultate. Citisem cateva carti si vazusem foarte multe filme. Pe cele pe care nu le vazusem le stiam firul narativ. M-am prezentat la examen mai mult ca sa vad cum e, astfel incat sa ma pot pregati temeinic pentru la anul. Mai mult, concediul meu se sfarsea dupa cea de-a doua proba, eu fiind convins ca apoi voi fi eliminat. Prima proba a trecut (examenul psihologic….), am dat-o pe a doua. M-am dus sa verific listele si spre surpriza mea trecusem. Am dat telefon la Cluj si am mai cerut inca doua zile, sa dau si cea de-a treia proba. Am ramas si am dat-o. Si iarasi am trecut. Din nou am dat telefon si am mai cerut trei zile, pentru ce-a de-a patra. La fel pentru cea de-a cincea. Apoi au venit rezultatele. Intrasem! Am mai dat telefon o data si i-am spus sefului meu ca nu mai am nevoie de concediu, plec. Am primit aceleasi sfaturi ca in urma cu 2 ani. “Ai un post bun, avansezi, o sa fie si mai bine… Ce rost are sa mergi la Bucuresti sa te apuci iar de scoala, iar foame, iar sa o iei de la 0.” “Asta vreau eu sa fac.” Parintii mei nu intelegeau cum pot sa dau “vrabia din mana pe cioara…” “Asta vreau eu sa fac, asta e visul meu”. Si intr-adevar am luat-o de la 0. Nu mai eram chiar un pusti si m-am trezit iarasi in camin. Iarasi student. Din nou plimbari lungi fiindca nu aveam bani de bilet, din nou spectacolele de dimineata fiindca nu aveam bani pentru cele de seara, din nou meniu studentesc. Dupa cateva cateva luni am dat concurs si am fost angajat la ProTv. Producator de promo. Dimineata mergeam la scoala, iar dupa-amiaza la servici. O luasem din nou de la 0, dar pentru prima data am simtit ca fac intr-adevar ce vreau, ce simt, ce doresc. Nu am regretat nici o clipa si nu regret nici acum cei cinci ani de filozofie. Au fost o pregatire spirituala si un exercitiu de tacere. Grecii antici invatau pana la 40 de ani. Taceau pana la 40 de ani cand atingeau akme (deplinatatea capacitatilor intelectuale si spirituale) abia apoi aveau “dreptul” de a cuvanta. Pentru mine anii de filozofie au fost anii de tacere.

Dupa ce am terminat Facultatea de Film am aplicat pentru masterat in regie de film la doua universitati din Statele Unite. Am fost acceptat la amandoua, insa doar una mi-a oferit bursa, asa ca, mi-am facut din nou bagajele pentru New York, Statele Unite. La fel, in ciuda tuturor sfaturilor, am lasat din nou totul in urma. Iar atunci cand am ajuns acolo, din nou am luat-o de jos.
Eram student la Columbia University ziua, iar seara eram ajutor de chelner intr-un restaurant romanesc. Engleza mea era atat de primitiva incat nu am gasit loc de munca in alta parte. Dupa cateva zile am fost avansat la gradul de… chelner. Pe langa asta, in week-end, ca sa imi completez veniturile faceam diverse alte slujbe… Caram mobila, ambalam produse, plimbam caini. Toate erau slujbe ilegale, caci viza mea era incompatibila cu lucrul legal in afara campusului. Apoi, pe masura ce engleza mea s-a cizelat am gasit slujbe studentesti in campus: postas, receptioner, supravegheam consumul de bauturi alcoolice la petreceri, etc. La doua luni dupa ce am ajuns in State am terminat banii pe care ii aveam din Romania si a trebuit sa ma mut din campus. Am gasit o camera la 2 ore de mers cu metroul de Universitate, o camera atat de mica incat daca stateai in mijloc si intindeai mainile atingeai peretii. O camera mica, nemobilata intr-o casa in care mai statea un tip care canta in metrou, un scriitor alcoolic si un gunoier. Fiindca nu aveam pat si nici bani sa imi cumpar, am cumparat cateva scanduri, un ciocan si cateva cuie si mi-am facut singur… un pat.

Nu putine au fost momentele in care m-am intrebat ce fac eu acolo, singur pe un continent, in conditiile acelea… spartane cand acasa erau oameni care ma asteptau si ma iubeau; acasa, acolo unde am lasat tot. Singurul lucru care m-a tinut acolo a fost faptul ca simteam ca invat, ca dincolo de neajunsuri incep sa vorbesc in sfarsit limba pe care vroiam sa o vorbesc dintotdeauna: limba filmului.
Cu vremea lucrurile s-au indreptat. Am gasit slujbe mai bune, am inceput sa predau ca asistent Teoria Filmului la Columbia University. Anii au trecut si am pornit filmul de licenta. Am filmat cu o echipa de 4 oameni un metraj mediu. Montam in momentul in care am primit un mail cu o propunere din Romania. Propunerea se numea “Eu cand vreau sa fluier, fluier”. Eram in anul 4. Mi-am terminat studiile cu 6 luni mai repede, am incropit un montaj care sa stea in picioare la licenta cu promisiunea ca il voi termina dupa ce termin lung-metrajul si… din nou am lasat totul si m-am intors in Romania. In cateva saptamani lucram deja la scenariu impreuna cu Catalin Mitulescu. Apoi… casting, apoi din nou lucru la scenariu, 2 luni in penitenciar pentru cursurile de actorie, din nou scenariu, apoi casting, filmare, montaj, sunet. Berlin. Primul pas a fost facut!

Acum, cand privesc inapoi, sunt multe lucruri pe care le-as face altfel, multe pe care le-as schimba. Un singur lucru ar ramane neschimbat: indaratnicia in a-mi urma visul…

2010-03-18 15:30:15

de Florin Serban http://dev.wbo.ro/drumultau.php/main/entry/1