soul archives (I)

„Pensionul” Gherla

După  decretul din 1964, penitenciarul de la Gherla scăpase de deţinuţii politici. După gratii rămăseseră doar deţinuţii de drept comun. Puţini ştiu însă că Gherla adăpostea, pe lângă criminalii feroce ai ţării, şi oameni condamnaţi la ani grei de puşcărie pentru fapte care în regimul comunist erau considerate infracţiuni grave, precum trecerea frontierei sau specula.

17 ani pentru speculă

Uţu Pompeiu e unul dintre cei care şi-au lăsat ani buni din viaţă pe culoarele penitenciarului Gherla. „Toată tinereţea mea s-a dus la Gherla. Mă întreabă mereu vecinii: <Mă, Pompei, cum de-ai ajuns la anii ăştia, după câte ai trecut?> Ce să fac? Tinereţea mi s-a dus aşa”, spune cu ochii trişti Uţu Pompeiu. Bătrânul, acum în vârstă de 81 de ani, a stat între pereţii celulelor Gherlei timp de „17 ani şi 4 luni”, în anii 70-80, pentru speculă. Când a intrat în puşcărie, avea 2 copii de 7 ani, pe care, când s-a întors acasă, i-a găsit de 24 de ani. „Cumpăram tăuraşi, pe care îi creşteam câteva luni, apoi îi vindeam iar, că nu aveam bani. Atunci era considerată speculă.”, spune bătrânul. Ca Uţu Pompeiu erau mulţi alţii, cărora sistemul comunist le toca ani mulţi din viaţă între gratiile celulelor, pentru găinării mărunte. „Eu am prins şi anii în care se mergea în Deltă la tăiat de stuf, căram 80 de kg de stuf în spate pe o distanţă de 2 km, până la vapor. Comparativ cu Delta, aici la Gherla era pension. Acolo te culcai ud, puneai ciorapii sub cap ca să se încălzească, pe când la Gherla nu ploua, nu sufla vântul. 200 de oameni au murit în Deltă cât am stat eu acolo, pentru că nu erau cabinete medicale, nici farmacii.”, povesteşte Uţu Pompeiu. „Pensionul” Gherla le oferea vieţaşilor camere şi cu câte 200 de paturi, dar deţinuţii trebuiau de multe ori să lipească câte 2 paturi, astfel încât să poată dormi câte 3 şi să încapă în celule. „Pensionul” le mai oferea şi 4 feluri de mâncare, de la terci şi cartofi, la fasole şi arpacaş, plus „turtoaie” sau 150 de grame de mălai cu apă. Bonusul inclus în şederea la „pension” era bătaia, uneori cruntă, pe care deţinuţii o încasau pe drept sau pe nedrept de la gardieni. „O dată de la bucătărie au adus zahăr şi am cerut puţin şi eu. Mi l-au dat ascuns sub arpacaş. Comandantul a văzut şi m-a trimis la izolator. Ziua lucram şi noaptea stăteam la izolator. Altă dată un gardian milos de la etajul de jos mi-a dat o bucată de pâine, dar ăla care era sus a văzut şi m-a bătut după aia măr, de n-am mai ştiut de mine”, povesteşte Uţu Pompeiu. Deţinuţii luau bătaie şi dacă nu îşi făceau patul cum trebuie, dar şi dacă erau prinşi rugându-se. Mulţi deţinuţi se rugau, dar numai în timp ce alt coleg de celulă se uita pe vizetă, ca nu cumva să treacă vreun gardian şi să vadă. „Nu am fost infractor, dar nu aveam cum altcumva să fac bani decât din animale. Gherla a fost casa mea 17 ani de zile”, spune bătrânul, care de fiecare dată când trece pe lângă penitenciar rememorează anii mâncaţi de celulele Gherlei.

Clienţii „pensionului”

Gherla era în anii 80 „pension” şi pentru cerşetori sau oameni fără adăpost, care, înainte de începerea iernii, mergeau cu trenul fără bilet până la Cluj, sperând să fie prinşi de miliţie şi să ajungă la Gherla, unde să poată sta până se termina iarna. „Aici căpătau mâncare şi primeau un pat. Aşa făceau în fiecare iarnă”, îşi aduc aminte foştii angajaţ ai penitenciarului.

Foştii angajaţi ai penitenciarului de la Gherla mai povestesc şi de alţi vieţaşi care şi-au lăsat între zidurile penitenciarului ani buni din viaţă. „Era unul, Firoiu, care era la Gherla pentru că trecuse frontiera. El şi cu vreo încă 3 se înrolaseră în armata de mercenari. El a dezertat şi a umblat prin vreo 9 ţări, după care a venit înapoi trecând Dunărea înot. Dacă l-ar fi prins de la Interpol, glonţul era al lui.”, povesteşte Ioan Lazăr, fost ofiţer în cadrul penitenciarului Gherla. Alţi vieţaşi de la Gherla fuseseră aduşi la penitenciarul din inima Transilvaniei pentru găinării şi furtişaguri mărunte. „Unul, Văcăroiu, fusese adus din Bucureşti pentru că intrase într-un vagon în care era marfă adusă de la ruşi şi îl prinseseră în timp ce desfăcea pachetele. Băiat deştept, aveai ce vorbi cu el”, îşi aduce aminte Lazăr. „Pensionul” Gherla avusese şi oaspeţi mai de seamă, dar prin anii 60, precum adjunctul ministrului de interne, Ady Ladislau, care fusese adus la Gherla în mare secret. „Ladislau răspundea de toate penitenciarele din ţară şi făcea ravagii când venea în inspecţie. Când l-au adus, l-au pus la sera cu flori. Noi nu aveam voie să vorbim cu el. Dormea separat faţă de ceilalţi deţinuţi şi nu ni se spusese de ce îl aduseseră. Dar bănuiam că din cauza legăturii cu Ana Pauker şi Vasile Luca”, rememorează Ioan Lazăr.

Director peste închisoarea bunicului

Gherla a fost „pension” şi pentru bunicul actualului director al penitenciarului de maximă siguranţă. Vasile Pop e în prezent director peste locul în care bunicul lui a pierdut 5 ani din viaţă, între 1950-1955. „Bunicul a făcut parte din lotul de la Ţibleş. Pe vremea aia, pe acolo treceau şi aşa-zişii „bandiţi”, şi trupele de securitate. Bunicul a aderat moral la această mişcare, aşa că a început să le procure mâncare şi să le transmită obiecte de îmbrăcăminte, pe care le depozita în diverse locuri. Într-o zi, pe când se întorcea acasă, a văzut casele din sat înconjurate, aşa că, fiindu-i frică, a fugit şi el de-acasă, ca şi alţii. După 3 ani l-au prins într-o moară şi l-au condamnat pentru ajutarea inamicului. Doi ani au durat numai anchetele”, povesteşte actualul director de la Gherla. Vasile Pop îşi mai aminteşte şi că pentru bunicul lui erau atât de dureroase amintirile pe care le avea din penitenciar, încât nu povestea despre Gherla decât când îl mai vizitau foşti colegi deţinuţi. „Doar atunci mai depănau amintiri, în rest nu. Povestea, de exemplu, despre cum îl torturaseră în penitenciar pe un profesor de muzică din Sibiu, pentru că, după ce elevii cântaseră „Deşteaptă-te române!”, fusese întrebat dacă s-au deşteptat. El răspunsese în glumă: „Nu e timpul pierdut”, ceea ce fusese considerată o insultă.”, povesteşte Pop. Actualul director al închisorii mai spune că în anii 80, pe când ajunsese comandantul plutonului antitero Cluj, cariera lui era gata să se încheie, pentru că se aflase că bunicul său fusese deţinut. „Atunci am pierdut o funcţie bună în Zalău, pentru că se aflase că bunicul fusese închis. Din momentul acela începuseră să-mi sugereze că fusese o greşeală că ajunsesem comandant, aşa că am fost tras pe linia moartă. Norocul meu a fost că a venit revoluţia, pentru că apoi cariera mea a luat o întorsătură normală.”, rememorează actualul director al penitenciarului. „E o ironie a sorţii că am ajuns director chiar peste locul în care a fost închis bunicul. Dar nu cred că bunicul ar fi nefericit să ştie că sunt director peste locul în care a fost închis el, mai ales că lui îi plăcuse atât de mult armata, încât tot timpul ar fi dorit să fie militar. Nu putuse, însă, pentru că nu avea clase şi nici condiţia materială, într-o vreme în care pentru aşa ceva se cerea să ai o avere şi o condiţie bine conturată. Cred că s-ar fi bucurat să ştie că am ajuns să lucrez în domeniul care lui îi plăcuse atât de mult”, mărturiseşte Vasile Pop.

Categories: Reportajorama | Leave a comment

Post navigation

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: