soul archives (V)

Oare ce mai fac oamenii de care scriam acum trei ani?🙂 Sa nu uitam ca atunci cand am scris povestea de mai jos a fost si prima data cand am fost ceruta de nevasta. =)) Prin urmare, ar fi aproape imposibil ca materialul asta sa nu fie adanc gravat in capul meu. :)))) Cred ca tot ce vreau sa scriu de fapt e ca mi-e dor de ei. Atat. Nimeni nu a stiut vreodata ca m-am intors acolo si dupa material. Urmatoarele zile le-am petrecut acolo, cu oamenii despre care scrisesem. Pentru ca am gasit in ei o chestie pe care o caut in toti oamenii pe care ii intalnesc. Man, I had so much fun la turneul ala. Si imi pare rau ca primul lucru pe care il remarca oamenii obisnuiti la ei e scaunul rulant. Poate suna ciudat, dar aflati ca eu nu mi-am petrecut acele zile cu oameni in carucior cu rotile, ci cu niste oameni incredibil de frumosi, amuzanti si talentati. Ceea ce va doresc si voua.

___________________________________________________________________________________________

Poveştile celor care cuceresc înãlţimile fãrã sã atingã pãmântul

Campionii din fotoliu

Cum vezi lumea de acolo? Simplu: guvernatã de un Dumnezeu rãstignit şi sculptat în roţile maşinii care ţi-au retezat într-o fracţiune de secundã picioarele, în vârful ascuţit al seringii care ţi-a injectat paralizia pe viaţã, în glonţul care ţi-a trecut pocnind prin coloana vertebralã, în tijele metalice de Terminator pe care le ai înşurubate în tine, ori în tancul care pur şi simplu te-a zdrobit. Lumea vãzutã de acolo e cam ca un pictor de buzunar, cu tiraj redus. In prima pânzã atent sã nu pãteze de culoare centura de siguranţã care le opreşte inima sã se zdorbeascã, atunci când sufletul li se mai ciocneşte de mãrginirea celorlalţi, iar în urmãtoarele pânze atent sã nu le pãteze prea mult lumea decãzutã din cuvinte şi rotunjitã de vise topite, pocnite, mototolite şi blocate la limita condiţional-optativului: “aş vrea sã nu fiu aşa”, “aş vrea sã merg”, “aş vrea sã nu fi avut acel accident ”. Lumea lor, a oamenilor blocaţi în scaune cu rotile şi în normalitãţi întrerupte brusc, lumea vãzutã din scaunul rulant are poveştile ei, poveşti care s-au spus, cu ceaţã în ochi sau printre zâmbete calde, în cadrul primului Turneu Internaţional de Tenis de Masã pentru Persoanele cu Dizabilitãţi din România, gãzduit de Sala Sporturilor, ,Horia Demian” din Cluj, în perioada 16 – 20 mai.

In numele Drepturilor Omului… pruncucidere!

“Dacian, las-o mai moale, mã!”, scandeazã mulţimea rãzleaţã numele lui Dacian Maxim, tânãrul care a jucat alãturi de Emil Boc meciul amical din deschiderea oficialã a turneului. Dacian, al cãrui zâmbet despicã aerul moale, zâmbeşte cald aplauzelor, Dacian cautã un “ceva” cu privirea prin salã, Dacian are ochi negru-aprins şi e blocat într-un scaun cu rotile. Cum e sã joci cu Boc? “…pãi cum sã fie? Am avut un pic emoţii…”, spune Dacian încurcat, în timp ce sunetul metalic al cãruciorului ţi se prelinge în ureche ca uleiul cãlduţ. Dacian, care face parte din echipa României, a mai fost la Europene, iar anul trecut, în Ungaria, a luat locul I la Dublin. Lângã el, Ovidiu Bohan, 26 de ani, povesteşte de o fatã frumoasã, tânãrã, cu 3 copii, care rãmîne însãrcinatã cu al patrulea, dar care îşi dã seama cã nu îl vrea pentru cã… 4 sunt prea mulţi. Medicii îi spun cã e prea târziu pentru avort şi cã trebuie sã îl pãstreze. Tânãra începe sã ia medicamente, cu pumnul, pentru toate bolile şi în toate culorile. Medicamentele nu reuşesc însã sã îi omoare copilul care respirã viaţã în ea. Tânãra ia şi mai multe medicamente. Copilul se încãpãţâneazã sã trãiascã, dar se naşte cu mâinile deformate şi cu aproape toate degetele lipsã. De comun acord, tânãra şi tatãl copilului îl abandoneazã. Cât copilul e crescut de stat, tatãl moare iar mama devine membrã a unei organizaţii locale din Moldova care promoveazã şi apãrã… Drepturile Omului. Copilul nu e altul decât Ovidiu, iar tânãra, mama lui, cea care, cu pumnii de medicamente înghiţite, l-a condamnat pe Ovidiu la a nu mai putea simţi nicodatã cãldura mâinii prietenei lui în mâinile lui, la a nu putea face multe lucruri normale doar pentru simplul motiv cã are o mamã a cãrei profesie e, în prezent, de a apãra… drepturile omului. Cu toate acestea, Ovidiu e optimist, Ovidiu practicã tenis de masã, la care a obţinut numeroase premii, dar şi atletism. De asemenea, Ovidiu e pasionat de fotografie, a lucrat pentru un ziar din Canada şi colaborat şi cu alte publicaţii, îşi doreşte sã devinã fotoreporter, însã rememoreazã cu tristeţe reacţia unui redactor-şef din Cluj, care, atunci când l-a vãzut în faţa lui, în cãutarea unui job, l-a apostrofat scurt: ,,Ce p… vrei şi tu, du-te dracu’ acasã, tu nu te vezi?!”. ,,In momentul în care ai un handicap, pentru toatã lumea eşti fie ţigan, nebun, cerşetor sau, dupã cum am arãtat mai sus, chiar gunoi”, spune Ovidiu, care, din cauza handicapului sãu a fost refuzat şi la Bucureşti, la un curs de 9 luni de jurnalism, dar doar dupã ce i s-au luat cei 100 de euro necesari admiterii. Tânãrul mai povesteşte şi de momentul în care, scârbit de reacţiile oamenilor, şi-a cãutat slujbã şi ca gunoier. A fost refuzat şi acolo… Insã în curând e posibil sã lucreze pentru o firmã din Budapesta, ca fotograf, şi povesteşte acest aspect cu ironia unui om care are o mamã aproape pruncucigaşã, dar în prezent înrãitã apãrãtoare a drepturilor omului şi, în acelaşi timp, cu ironia unui om pe care altã ţarã îl vrea ca fotograf, în timp ce România nu îl vrea nici ca gunoier.

Don Giovanni din scaunul rulant

Alexandru Vereş e din Turda, concureazã tot pentru România, este tatãl a douã fetiţe, una în clasa a zecea şi una în clasa a opta şi are cea mai blânzi ochi din încãpere, albastru-sãraţi. A ajuns în scaunul cu rotile atunci când, lucrând ca ofiţer, dirija un tanc, iar militarul care îl înlocuia la volan pe mecanic, nu a putut frâna şi l-a spulberat, trecând, la propriu, prin el. Imediat dupã accident a ajuns la spital în Cluj, însã, fiind dupã-amiazã, medicii şi-au considerat mult mai importante mesele de prânz, plimbãrile sau siesta de dupã-masã, astfel cã a durat ore bune pânã sã se regrupeze, ore în care muşchii omului spulberat s-au devascularizat. Siesta medicilor i-a adus omului cu ochi albastru-sãraţi amputarea unui picior şi imposibilitatea de-a mai dansa vreodatã la nunta frumoaselor sale fetiţe.

Un fãcut cu ochiul şi un: “Hey, bella-bellissima, non vuoi sposarmi?”, (Hey, frumoaso, nu te mãriţi cu mine?), plus un amãnunt important, probabil gândit dupã consultarea unui specialist în românce: “…E guarda che ho anche casa e la macchina!”(Si sã ştii cã am şi casã, şi maşinã…). Asta te paşte dacã treci pe lângã Fabrizio Bove, un frenetic şi simpatic cãutãtor de pantofi de Cenuşãrese, cu tocuri de ciocolatã, care se indigneazã comic când e întrebat cum i se pare turneul: “Tu crezi cã eu am stat sã ma uit la turneu? Eu caut una bellissima ragazza de dus înapoi în Italia cu mine. Am eu timp de pierdut cu vizionatul turneului când vãd atâtea bellissime în jur?” Descendentul direct al lui don Giovanni are 46 de ani, ambele picioare amputate, face parte din echipa Italiei şi îşi cautã o bellissima ragazza din cãruciorul cu rotile unde l-a imobilizat o bobinã care i-a retezat picioarele, într-o zi de lucru la fabricã, pe când avea  numai 33 de ani. Bobina nu i-a retezat însã şi voia-bunã şi nici optimismul care, cules direct din ochii lui, te-ar face sã crezi cã îşi poate aprinde ţigara şi din cea mai apropiatã stea, dacã numai ar vrea.

6 luni de închisoare vs tetraplagie pe viaţã

Federica are 17 ani, cel mai cald şi timid zâmbet din salã, practicã tenisul de la 6 ani, e cea mai tânãrã campioanã din lume la tenis de masã pentru persoane cu dizabilitãţi şi a venit din Italia cu “la mammina”, care, aşa cum îi stã bine unei mãmici mândre, înşirã toate premiile obţinute de frumoasa-i fiicã cu mâini incredibil de albe, pierdute în pielea-i adormitã de cocori. Federica e paralizatã din cauza neglijenţei medicilor care, la cezarianã, au scos-o brusc şi i-au fracturat coloana. “Cât de supãratã am fost…? Nu cred cã am cuvinte…”, spune mama oftând, dar care, din când în când, în ocazii ca aceasta, mai uitã nedreptatea sistemului medical şi devine pur şi simplu o mãmicã mândrã sã aibã o fiicã care e la campionatele internaţionale pentru al doilea an consecutiv şi care a luat locul 1 la naţionalul din Firenze, din 2002, argint şi bronz în Africa de Sud, acum doi ani, aur la dublu şi argint la categoria a treia în campionatul pentru tineri din Italia.

Welder Camargo Knaf e din Brazilia şi e probabil singurul din sala Sporturilor care nu ar suporta lângã el picior de italian. Iubeşte Italia, dar parcã iubirea de italieni nu mai e ca la început, de când prietena lui italiancã l-a pãrãsit. Povesteşte despre Italia râzând ştrengar şi cu faţa luminându-i-se de la seninãtatea zâmbetului. A început sã practice tenis acum 5 ani,  iar accidentul care l-a fãcut sã nu mai poatã merge niciodatã l-a avut la 5 ani, însã ,,din vina mea, deoarece fugeam printr-un loc nemarcat cu trecere de pietoni”. E şi povestea lui Lone Rasmussen, din Danemarca, care povesteşte despre accidentul avut la 4 ani în timp ce se lasã furatã de obiectivul aparatului unui fotograf  cu tricou purtând inscripţia“Crazy Kid”.

Michel Turrufand nu vorbeşte engleza, dar cuvintele-i franţuzeşti îţi înfãşoarã urechile în mãtase, în timp ce  toatã candoarea e luatã ostaticã de zâmbetul lui alb şi de ochii-i limpezi, în care ai putea sã te joci oricând ca-n ceruri pãscute. A început sã joace tenis la 30 de ani, imediat dupã ce accidentul care l-a adus în scaunul cu rotile. Pentru o viaţã rãmasã blocatã la linia condiţional-optativului; “aş vrea sã nu am tetraplagie”, pentru o coloanã ruptã aşa cum ai rupe gâtul unui pui, pentru doi copii, o fetiţã de 10 ani şi un bãiat de 19, cu care nu va putea niciodatã sã facã o excursie cu ghetele pe munte sau sã schieze, pentru un accident de care nici mãcar nu îşi mai aminteşte, din cauza şocului, şi pentru doi ochi în care se face ceaţã când rememoreazã accidentul, cel a cãrui maşinã l-a spulberat a primit nici mai mult, nici mai puţin decât… 6 luni de închisoare. Michel nu a vrut sã îl cunoascã niciodatã, dar spune cã l-a iertat.

,,Eu sunt noul Terminator, pretty baby…”

Polly e un animãluţ din pluş galben, pufos şi cu burticã mare, de tigrişor gravid. Cu toate astea, Polly e un “el” şi e mândrul purtãtor al numelui celui de la care l-a primit Solveig Femtehjell, la unul dintre campionatele internaţionale de tenis la care a luat parte. Stâpâna sa e norvegianã, locuieşte în Germania şi are un şarm tipic englezesc. “Well, honey pie, problema aici e cã e o singurã toaletã, la care e mereu o coadã imensã. Pãi îţi dai seama cã eu stau dublu, şi pentru Polly? O, scuze, de fapt el merge la the guy’s bathroom, deci am scãpat, nu mai e problema mea, sã sufere şi el ca noi, restul” Printre cuvinte colorate, care scapãrã prin aer ca artificii, Solveig îşi aranjeazã cerceii în formã de gazelã, pe care probabil e un calvar sã îi porţi, atâta timp cât ai un tigrişor la purtãtor, spune cã e paralizatã de la 15 ani, din cauza unei injecţii administrate greşit, are numeroase medalii şi mai are şi un prieten cu un şef tiran, care nu i-a dat concediu ca s-o poatã însoţi în România.

Lucas, e un tânãr cu privire blândã, dupã care se cam întorc la 180 de grade capetele fetelor prezente în tribune, dar care însã nu ştiu povestea picioarelor lui. Venit tocmai din Londra, e însoţitorul lui L.S., participantã la turneu, la origine din Algeria. Lucas se autodefineşte râzând cu poftã drept: “…sunt un fel de noul Terminator, pretty baby…” şi asta pentru cã are implantate în ambele picioare tije metalice care “fir’ar, îmi dau de furcã de fiecare datã la aeroport, începe sã bip-ãie aparatura şi nimeni nu mã crede cã am metal în mine”. A vizitat marea partea a lumii, a fãcut sailing în barcã, iar duminicã a fost ziua lui. “Mã simt cam bãtrân la 28 de ani, dar nu îmi pare rãu pentru nimic, nici pentru tije, mi-am trait viaţa oricum, am cãlãtorit, am prieteni… nici pentru tije… ”, spune el, în timp ce o ceaţã deasã i se lasã peste irişii de-un verzui dulceag.

O mamã care fuge ţinând strâns în braţe un copil, un militar francez care pune arma la ochi, ţinteşte femeia, un glonţ care o traverseazã într-o fracţiune de secundã şi care se opreşte în coloana vertebralã a copilului de numai câteva luni, ţinut în braţe. E povestea lui L.S., cea pe care o însoţeşte Lucas. L.S. e de origine algerianã, iar dacã ai pune un pariu cã nu are mai mult de 30 de ani, ai pierde cu siguranţã, pentru  cã, de fapt, are 50. Nu povesteşte prea multe, preferã sã se uite la meciuri cu ochii-i pierduţi în cine ştie ce fãrâme de vise rupte, calcite în picioare, mototolite şi sã îl lase pe Lucas sã facã un bilanţ al poveştii ei: un glonţ, o mamã omorâtã pe loc, un copil paralizat pe viaţã şi un militar francez mândru.

***

Poveştile lumii vãzute din scaunul cu rotile şi oamenii care le anesteziazã cu ochii şi zâmbetele lor calde, cu retinele lor adormite în vise albe de atâta negru şi verzi de atâta portocaliu, oamenii care cuceresc înãlţimi fãrã sã atingã pãmântul, au plecat care pe unde – “a casa”, “home”, “a la maison”, “acasã”. Unii cu amintirea podiumului în irişii limpezi, nepãtaţi de sunetul metalic al roţilor scaunului cu rotile, alţii cu amintirea unei competiţii asemeni unui mic-dejun copios: cu pahare de zbor servite direct din scaunul rulant, frânturi de fulgi de zâmbete limpezi în farfurii şi vârfuri de zahãr şi priviri senine în ibric. Unii cu microbuze cochete, unii cu autobuze mari, iar alţii pur şi simplu cu avioane albe, cãzute în comã de îngeri şi care i-au înãlţat spre cer pe cei care nu ating pãmântul, dar care cuceresc lumea zi de zi, dintr-un fotoliu.

Casete:

Turneul Internaţional de Tenis pentru Persoanele cu Dizabilitãţi, aflat la prima ediţie şi desfãşurat la Cluj în perioada 16-20 mai, a reunit 120 de sportivi din 16 ţãri, printre care şi Brazilia, Norvegia, Italia, Slovacia, Marea Britanie, Rusia, Israel, Franţa sau Germania. Turneul a reprezentat o etapã importantã pentru cei care doresc sã participe la Jocurile Paraolipmpice la la Beijing, din China, de anul viitor şi care au putut, în cadrul acestui turneu, sã câştige puncte importante. Organizatorii au fost Centrul Lamont din Cluj şi Federaţia Românã pentru Persoane cu Handicap, iar echipa României a numãrat 25 de participanţi.

Jocurile Paraolimpice reprezintã un multi-eveniment sportiv destinat persoanelor cu dizabilitãţi, desfãşurat la fiecare patru ani, sub patronajul Comitetului Paraolimpic Internaţional. Primele jocuri în stil paraolimpic s-au desfãşurat în Roma, Italia, în 1960. Incepând cu 1988, Jocurile Paraolimpice de varã s-au ţinut în acelaşi oraş al Jocurilor Olimpice. Aceastã practicã a fost adoptatã în 1922 pentru Jocurile Paraolimpice de iarnã şi a fost statutatã ca act oficial al Comitetului Olimpic Internaţional şi al Comitetului Paraolimpic Internaţional în anul 2001.

Categories: Reportajorama | Leave a comment

Post navigation

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: