Intunecate, vibrante, seducatoare, agresive, batute, cucerite, avute, dominate, invinse, dar niciodata spasite.
Asa ar putea fi descrise supra-femeile lui Brian Viveros. Da, supra-femei. Pentru ca ele nu sunt femei obisnuite. Sunt ireale, sunt razboinice, sunt agresive, sunt suferinde, sunt vulnerabile, sunt parca proaspat iesite din transeele unui razboi interior purtat cu gloante oarbe, dar pierdut in rujul rosu-aprins sau in invitatia subtila de a linge o rana, invitatie care te arunca fara sa vrei in dansul Calugaritei.
Supra-femeile lui Viveros sunt o noua specie feminina, incarcata cu o sexualitate agresiva si dezbracata de orice forma de delicatete. Au sani obraznici si dezgoliti, au buze rosii si sfasiate, au zgarieturi fine, senzuale si tigari pe jumatate fumate, au bandaje patate cu sange mai rosu decat culorile corridei, au ochii tulburi, incetosati si rimelul intotdeauna intins.
Supra-femeile lui Viveros sunt intotdeauna incrustate in background-uri care g
em de agresivitate, poti sa le vezi parca iesind dintr-o sala de box sau luptand pe un camp de razboi. Viveros transforma insa agresivitatea scenelor de lupta in adevarate scene de preludiu, care invita la fantezii urcate pe pereti si la tentatia draceasca de a-ti duce iubitul in galeria de arta si de a-l urechea bine de tot si in cazul in care zaboveste prea mult cu privirea pe ele, si in cazul in care nu zaboveste suficient de mult.
E in femeile lui Viveros o senzualitate diafana, care il face pe privitor sa vrea sa muste din buzele rosii si sfasiate, din bandajele care se muleaza pe degetele subtiri, din irisii negri, tulburi si plansi, ascunsi cu grija sub o perdea de rimel gros. E in femeile lui Viveros ceva din stralucirea taioasa a jocului dintre toreador si animalul invins, insangerat, care se incapataneaza sa provoace pana la final. E in ochii femeilor lui Viveros un bolavicios Sindrom Stockholm care se instaureaza cu brutalitate, fara sa tina cont de regulile razboiului. E in buzele carnoase, rosii si sfasiate ale femeilor lui Viveros un fel de basm cu zâne pentru adulti, care le ingaduie sa incalce de nenumarate ori legile verosimilitatii si sa subjuge fara nicio instiintare prealabila.
Erotismul lui
Viveros e uneori morbid, alteori amuzant, alteori torturant. Niciodata insa plictisitor sau previzibil. Iar supra-femeile lui – desi chinuite de razboaie invizibile cu ele insele, cu sangele cald siroindu-le diafan din coltzul gurii, desi invinse brutal de mine antipersonal imaginare, desi cucerite, iubite, avute, dominate si iar iubite atunci cand dimineata zac lenese si ireal de transparente pe sub cearsafurile albe – nu isi pierd niciodata capacitatea de a subjuga si de a seduce iremediabil privitorul.
Supra-femeilor lui Brian Viveros li se potriveste – poate – cel mai bine versul lalait nedrept de monoton de catre Fred Durst in “Behind blue eyes”: “My love is vengeance. That’s never free“.
Femeile lui Viveros au in ochi acea obraznicie senzuala si obsedanta care te invita fie la o joaca platonica si frenetica in care nu exista castigator, fie la genul de iubire atat de intensa, incat sfarseste intotdeauna prin a declansa razboi total. Nu vei alege insa niciodata niciuna dintre aceste doua variante. Te vei multumi doar sa accepti invitatia de a le linge ranile, sa le pansezi loviturile si sa le stergi – usor, patern, delicat, cald, cu grija, incet si platonic – rimelul intins. Dupa care – ca orice femeie capricioasa, constienta de cat e de frumoasa – ele se vor ridica nonsalant si vor pleca fara sa iti spuna “multumesc”.
