one life stand.

Foto: agentlover.com

Ce film iti poate reaminti mai bine  ca nu ai devenit un robot insensibil, daca nu unul frantuzesc? In ideea asta am revazut, dupa cativa ani, “Jeux d’enfants”/”Love me if you dare”. Cred c-am mai facut cateva referiri la el, de-a lungul timpului. Si asta pentru ca e, probabil, unul dintre cele mai colorate, nebunesti, efervescente, inteligente si surprinzatoare filme din cinematografia europeana contemporana. Si mai e un film “offbeat”, care sfideaza orice tentativa de predictabilitate: asa ca, daca va imaginati ca e o pelicula rasuflata, cu o poveste rasuflata si personaje rasuflate, va imaginati prost; pentru ca, in momentul in care ti se pare ca vezi incotro merge scenariul, totul se intoarce pe dos. Cei care au asteptat mostenitorul cinematografic al lui “Amelie”, se prea poate sa nu fi asteptat degeaba. Trebuie, insa, precizat ca “Jeux…”, spre deosebire de “Amelie”, ia o intorsatura mai noir.

Pe scurt, “Jeux…” e povestea a doi pici (Sophie si Julien) care cresc intr-un joc nebunesc, tesut in jurul unei cutii din metal. Jocul e simplu: cine are cutia, are dreptul sa il provoace pe celalalt sa faca orice (“Cap ou pas cap?”). Picii se despart, dar, odata deveniti adolescenti, se reintalnesc si isi continua jocul. Pe masura ce devin adulti, miza jocului devine din ce in ce mai mare, iar provocarile devin din ce in ce mai… periculoase. Jocul devine mai mult decat un joc. Devine o obsesie. O obsesie mai fascinanta decat sexul. Mai fascinanta decat iubirea. Mai fascinanta decat viata in sine…

Legatura dintre Sophie si Julien e una speciala, halucinanta, nebuneasca, merge dincolo de o prietenia conventionala si, pe masura ce provocarile curg, ea se transforma intr-o indragosteala nebuna, ravasitoare, supranaturala. Cu toate astea, niciunul dintre ei nu e dispus sa piarda/sa recunoasca ca jocul nu mai e de mult un joc, asa ca provocarile continua sa curga. Pana cand… nu vreau sa stric surpriza, asa ca o sa vedeti voi pana cand.

Foto: artofthestate.co.uk

 “Jeux…”  nu exploreaza iubirea ca forta redemptiva, ci iubirea ca forta distructiva (ideea de “star-crossed lovers”). Unii se vor recunoaste pe ei si isi vor recunoaste propriile iubiri in filmul asta, altii vor spune ca e o asemenea iubire nu poate exista decat in capul unui scenarist cu prea multa imaginatie. Adevarul e, insa, ca intotdeauna, undeva la mijloc. Si, oricum, de data asta adevarul nici nu prea e relevant pentru povestea noastra.

Ce mi-a placut cel mai mult, la nivel de storytelling? Conceptul in jurul caruia orbiteaza firul epic: “losing while winning”. Paradoxal, uneori, sa castigi un joc inseamna, de fapt, sa-l pierzi. “Jeux d’enfants” e o palma data orgoliilor noastre supra-dimensionate, care nu ne vor loseri, ci invingatori. Cu orice pret. Chiar si cu pretul mutilarii propriilor sentimente.

“Jeux…” mai e, in ultima instanta, si o pledoarie pentru iubirile alea care sint atat, dar atat de puternice/explozive/efervescente/neobisnuite/totale, incat sfarsesc intotdeauna prin a declansa razboi. Ele sunt foarte rare, te ravasesc, iti muta inima din loc si sfarsesc intotdeauna la fel: adica prost. Insa asta nu schimba faptul ca sint singurele pentru care merita sa iti dai osteneala. Restul e apa de ploaie. Pe cuvant!🙂

P.S.: Coloana sonora e fabuloasa! (“La vie en rose” traduce finalul asa cum, sincer, nu cred ca ar fi reusit nicio alta piesa).

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Post navigation

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: