o poveste la care tin. (I)

“Târâtorii” şi “blestemaţii” din leagănele de copii cu handicap

“Pe unul l-au adus cu două cioturi în loc de mâini. Porcii îi mâncaseră mâinile pe când avea un an sau doi. Un altul nu avea braţe, a învăţat să scrie ţinând stiloul în gură. Alţii erau <târâtori>, aşa cum le ziceam noi, adică nu aveau picioare. Nu le trimiteau cărucioare, aşa că se târau toată ziua prin tot căminul. Din când în când pe unii mai veneau şi îi mai luau străinii. Apoi nu se mai auzea nimic de ei.”

Aşa îşi începe povestea fostul administrator al leagănului pentru copii cu handicap din satul Jucu, judeţul Cluj-Napoca. În anii ’80, destinele a zeci de generaţii de copii au fost macerate între pereţii a ceea ce pentru ei era “acasă”.  Acolo au învăţat mormolocii ponosiţi, cu ochi mari, că nu se au decât unii pe alţii, acolo s-au învăţat cu bocancii băgaţi cu silă în sufletele lor de familiile care îi aruncau în leagăn fără să se uite în urmă, acolo s-au obişnuit cu mirosul greu de clor de la hainele spălate şi întinse sus, în pod, şi să îşi ignore vieţile putrezind neputincioase, la lumina becului casei de copii. Când se făceau mai mărişori, mormolocii ponosiţi, cu ochi mari, erau scoşi în curtea vieţii. Unii se întorceau la familiile care îi lăsaseră la leagăn, alţii îşi făceau un rost al lor. Cu cei mai mulţi însă nu se întâmpla nimic. Destinele zecilor de generaţii care au trecut prin leagănele pentru copii cu handicap par desprinse parcă dintr-o altă lume.  

“Blestemaţii” şi “târâtorii”

În leagănul pentru copii cu handicap din Jucu, în anii ’70-’80 ajunseseră să fie înghesuite aproximativ 400 de suflete. Leagănul era unic în ţară, motiv pentru care erau aduşi copii din toate colţurile ţării. “Cei mai mulţi erau aduşi din Moldova. Ne era foarte greu. Trebuia să ne încadrăm cu masa fiecărui copil în suma de 18 lei. Atât plătea statul pentru fiecare dintre ei. Grija noastră de la leagăn era să le asigurăm cel puţin 300 de grame de pâine. Noroc că grădina leagănului era mare, iar acolo cultivam mereu fasole, ardei, roşii, făceam câte 800 de litri de bulion, creşteam porci, deci copiii nu ajungeau să sufere de foame.” , îşi aminteşte Maria Ţala, fostul administrator al centrului de plasament pentru copii cu handicap de la Jucu. “Nici cu căldura nu o duceam mai bine. Uneori era atât de frig încât te uitai că îţi îngheţa apa cu care spălai pe jos. Trebuia să ne încadrăm în cota pe care ne-o impuneau de la centru. Nu ne încadram aproape niciodată. Când era foarte frig, suplimentam păturile, le dădeam câte 3 pături în plus. Cote erau şi pt. furajul pentru porci. Dar aici la Bonţida, fiind atunci o crescătorie de porci, mai ciupeam şi de la ei, mă mai înţelegeam să-mi mai dea furaj.”, mai spune femeia. Ea îşi aduce aminte că nici detergentul şi dezinfectantul nu erau suficiente, astfel încât angajaţii centrului se vedeau mai mereu nevoiţi să cerşească leşie la femeile satului. “Căminul aparţinea de Direcţia Muncii. Ne ziceau că dau detergent şi dezinfectant în funcţie de numărul de copii. Dar mie cum să-mi fi ajuns, când ai mei erau târâtori, zi de zi cu pantalonii murdari de la târât?”, se întreabă fostul administrator. “Era foarte multă mizerie. Şi când am ieşit de-acolo, tot milă mi-a fost de ei”, rememorează şi Zamfira David, fosta magazioneră. La rândul lor, Maria Cuibuş Valeria Man, fostele bucătărese ale centrului, îşi amintesc că “de Sărbători pe cei mai mulţi nu îi lua nimeni acasă. Râmâneau aici. Nu primeau cadouri de Crăciun, dar noi, ca bucătărese, le făceam atunci mâncare un pic mai deosebită, ca să se simtă şi ei bine. Sau dacă tăiam porc, mereu le duceam şi lor table de slănină. Şi ei la fel, când primeau mâncare sau suc, ne chemau să ne dea, erau copii tare buni”. Copiii din Jucu nu îşi sărbătoreau zilele de naştere. Toţi cei născuţi într-o lună erau strânşi la grămadă şi sărbătoriţi într-o singură zi, cu tort, de către angajaţii mai miloşi. “De la Bucureşti doar în 3 decembrie ne dădeau cele trebuincioase  ca  să le facem torturi şi să-i sărbătorim, pentru că atunci era ziua handicapatului”, explică fostul administrator Maria Ţala.  

“Porcii îi mâncaseră mâinile”

Gheorghe Bucur, fostul grădinar al centrului, între 1955-1987, rememorează cu ochii vii anii în care a lucrat la casa de copii, pentru un salariu de 280 de lei.  Nea Bucur spune cu rotocoale de mândrie în ochii-i vii că, deşi erau “copii blăstămaţi, ca unul, care avea  cioturi şi căruia porcii îi mâncaseră mâinile din neatenţia părinţilor” sau “târâtori, fără picioare, care se rupeau d-aci, de la mijloc”, vreo câţiva dintre copii au ajuns sus, la facultate. Unul chiar director de bancă, în Sebeş. Totuşi, cei mai mulţi dintre ei “mai blestemaţi, repetau şi de 3 ori anul până treceau clasa. La începuri erau vreo 180, apoi, înainte de 1989, au ajuns să fie vreo 400. Îi ţineau aici până terminau 8 clase, apoi, care aveau cap, mergeau mai departe, la liceu sau la şcoala de meserii”, povesteşte bătrânul. Centrul avea şi pe lângă şcoala generală şi una de meserii, unde copiii puteau învăţa croitorie sau cizmărit. Mulţi dintre ei învăţaseră atât de bine să croiască şi să repare cizme, încât adesea jucanii preferau să nu mai meargă la oraş la reparat cu cizmele, ci să apeleze la copiii de la centru. “Era unul, Florin, nu avea o mână de la cot, dar era foarte dibaci. Îi plăcea să facă pantaloni pe la oamenii din sat”, povestesc bucătăresele Valeria Man şi Maria Cuibuş. Centrul le mai oferea  copiilor şi ore de muzică, ore de recuperare, existau pian, televizor, dar şi un cor.  

16 paturi într-o cameră

Copiii care nu aveau picioare se deplasau târându-se pe podelele casei de copii, pentru că statul nu le dădea cărucioare. Cei mai norocoşi dintre ei, care mai aveau un picior sau care nu aveau un handicap atât de grav, primeau cârje. Din fier. Sau proteze din lemn, pe care, pe măsura creşterii, le tot schimbau. Cei care îşi pierduseră însă picioarele aveau ca singură opţiune târâtul. “Portarii erau folosiţi şi pe post de brancardieri, pentru că nu aveam brancardieri. Când era de mers la masă, portarii îi cărau în spate. În fişa postului la portar scria şi că trebuie să care în spate copiii-târâtori”, povesteşte Maria Ţala, fostul administrator. Camerele centrului erau mobilate auster, cu 6 paturi într-o cameră şi 2 dulapuri cu 2 despărţituri. Paturile erau de fier, ca de spital, iar în anii ’80 ajunseseră să aibă deja zeci de ani de uzură în spate. Înainte de revoluţie, în condiţiile în care numărul de copii ajunsese la 400, a mai fost amenajată şi o cameră cu 16 paturi, care după 1989 s-a transformat într-o capelă. În anii ‘80 existase şi o perioadă în care copiii stăteau şi câte 2 într-un pat, dar foştii angajaţi ai centrului nu îşi aduc aminte să fi fost o situaţie permanentă. 

  “Veneau, îi luau şi nu se mai auzea nimic de ei”

Nimeni nu îi iubea pe copiii de la leagănul din Jucu, în afară de angajaţi, care, vrând-nevrând, se ataşau de ei. De vrut, nu-i voia nimeni. “Doar străinii îi mai luau. Pe unul ştiu că l-au dus în Anglia, pe altul în Suedia. Nu se mai auzea apoi nimic de ei. Pe ăl care l-au dus în Suedia se zicea că l-ar fi folosit la circ, pentru că era un pitic. Profesorul de geografie de-atunci mi-a spus că anul trecut, la cascada Niagara, s-a întâlnit cu unul dintre foştii noştri copii”, spune Maria Ţala. Străinii trimiteau necontenit ajutoare la Jucu, dar, potrivit fostului administrator, ajutoarele trimise de străini uneori erau doar o formă de-a aduce în ţară marfuri interzise. “O dată, când am primit ajutoare, au venit controale de la Bucureşti să vadă ce-am primit, pentru că se băgase în ţară nişte aparatură, pe seama noastră, cum că sunt ajutoare pentru Jucu”, mai spune Ţala. Mai mult, „după revoluţie, străinii veneau şi aduceau o mână de jucării şi hăinuţe, pe care copiii se încăierau, iar ei filmau cum se încaieră sute de copii pe 3 haine şi 2 jucării, apoi se duceau şi dădeau la televizor, în străinătate, ca să arate ce rău e la noi”, rememorează fosta magazioneră Zamfira Ovidiu.  

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Post navigation

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: