o poveste la care tin. (II)

Leagănul de la Jucu: vieţile macerate din fabrica de tocat destine

Copiii de la casa pentru copii cu handicap din satul Jucu (Cluj) îşi trăiau vieţile în anii ’80 sub lumina rece a becului camerei leagănului, departe de căldura unei familii. O dată ce casa de copii îi arunca în stradă, nimeni nu mai ştia de ei.  

John Doe de Jucu

Foştii angajaţi ai centrului pentru copii cu handicap din Jucu nu ştiu nici azi ce s-a întâmplat cu mulţi dintre copiii de care aveau grijă în anii ‘80. Unii dintre copii îi vizitează, şi-au făcut un rost atât cât au putut, însă soarta celor mai mulţi le rămâne necunoscută. Marcel Jucanu, Vasile Agafiţei şi Mihăiţă Dumitru sunt doar 3 dintre copiii ale căror destine am putut să le refacem, cu ajutorul amintirilor foştilor angajaţi ai casei de copii. Marcel Jucanu a ajuns la centru pe la jumătatea anilor ‘80, pe când avea 10 ani. Un miliţian l-a găsit dormind într-un şanţ şi l-a adus la leagăn. “Când l-a adus, nu ştia cum îl cheamă. I-am zis Marcel, după numele băiatului meu. Şi Jucanu i-a zis directorul când să îi facem buletin, Jucanu de la Jucu, numele satului. Aşa a rămas: Marcel Jucanu. Făcea sarmale cu mine, spăla vase, un copil bun”, povesteşte fosta bucătăreasă a centrului, Maria Cuibuş. “Nu ştia nimic despre el. Povestea doar de o înmormântare, probabil fusese părăsit după o înmormântare. Apoi, după mulţi ani, cineva care venea cu măturoaie tocmai din Sânpaul, l-a recunoscut. Am făcut imediat adresă pe numele părinţilor, care au fost chemaţi să vadă dacă e al lor.”, îşi aduce aminte şi Maria Ţala, fostul administrator al centrului. De voie, de nevoie, părinţii s-au prezentat la centru. “Când l-a văzut pe bărbat, Marcel a început să îşi dea cu pumnii în cap şi să urle că <nu, că-mi dădea în cap>. Şocul fusese aşa mare, încât îşi adusese aminte că părintele îl bătea în cap. Femeia a hohotit în plâns de cum l-a văzut. Cu toate astea, amândoi au negat c-ar fi al lor.”, povesteşte fostul administrator. ,,De Crăciun, Marcel mergea la colindat. Ce căpăta, împărţea cu toţi copiii. Mi-i dor de el, bată-l soarele’’, oftează fosta bucătăreasă, Maria Cuibuş.  

,,Copilu’  ziaristului”

Mihăiţă nu avea picioare, avea degetele de la mâini lipite asemenea labei unei broaşte şi era adus tocmai din Bucureşti, la jumătatea anilor ‘80. “Se spunea că l-ar fi adus de la leagănul de copii de care răspundea chiar Elena Ceauşescu.”, îşi aminteşte Zamfira David, fosta magazioneră a centrului pentru copii, unde a lucrat între anii 1974-1998. Mihăiţă se făcuse îndrăgit de una dintre angajatele leagănului din Bucureşti, care, întâmplător, era soţia unui ziarist de la « Linia CFR«, care a ajuns să îl îndrăgească şi el. Când au aflat de Jucu, ziaristul l-a adus imediat la Cluj, sperând că aici ar fi urmat să fie îngrijit mai bine. ,,Mihăiţă mi-a fost cel mai drag. Stătea mai tot timpul la noi. Copiii de la centru îi mai ziceau câteodată în glumă “Elena”, pentru că se zvonea că ar fi fost copilul ei din flori.”, îşi aduce aminte fosta magazioneră. Într-o zi, tanti Zamfira s-a trezit la poartă cu o maşină, din care au coborât tatăl copilului şi unchiul lui. “Tată-su s-a uitat la el ca la o legumă. Au spus că vor să-l ia în Bucureşti. L-am adus acasă, l-am spălat şi l-au luat cu ei. După două săptămâni l-au adus înapoi şi nu s-au mai întors niciodată.”, îşi aduce aminte Zamfira Ovidiu. Aruncat în stradă la 18 ani şi fără nici o perspectivă, şansa lui Mihăiţă a fost directorul, om milos, care i-a propus să-l angajeze ca “femeie de serviciu”. Succesiv, centrul propriu-zis s-a desfiinţat, a fost înlocuit de cel nou, iar Mihăiţă a fost luat de o familie din Bistriţa, care tot făcând donaţii centrului, a început să-l îndrăgească. Trista epopee a copilului a continuat atunci când familia nu a mai putut avea grijă de el şi l-a “cedat” altei familii. “Acum are 28 de ani şi mă suna mereu să-mi spună că e bine. I-au dat o cameră, îi dau de mâncare, iar când merge la Cluj să-şi înnoiască protezele de la picioare, trece pe aici.”, povesteşte mândră tanti Zamfira. În prezent Mihăiţă e ajutat şi de o fundaţie, care i-a promis că îi va construi o casă, “ca să aibă cine-l griji la bătrâneţe în schimbul casei”, după cum spune Zamfira Ovidiu.

“Mamă-sa era asistentă medicală, iar tată-su agent loto. O duceau bine. Mai aveau doi gemeni, dar Mihăiţă era doar copilul ei. O vreme îl ţinuseră  închis în apartament, să nu-l vadă nimeni, le era ruşine cu el. În cele din urmă l-au abandonat. Îi plăceau mult florile. Când l-au angajat aici, punea flori în toate laboratoarele. Copiii îl porecliseră <Copilul Ziaristului>”, povesteşte fostul administrator. Potrivit Zamfirei Ovidiu, Mihăiţă a încercat în repetate rânduri să-şi vadă mama, dar aceasta nu a vrut să-l vadă.  

Pictorul fără mâini

Vasile Agafiţei nu avea braţe, astfel încât în momentul în care a ajuns la Jucu, i-a uimit pe toţi angajaţii centrului când a învăţat să  scrie ţinând stiloul în gură. “Agafiţei avusese un accident şi învăţase să scrie ţinând stiloul în gură. Şi picta nemaipomenit de frumos, tot aşa, ţinând pensula în gură, păcat că nu am desene de-ale lui, să vă arăt”, povestesc fostul grădinar, Gheorghe Bucur şi fosta bucătăreasă, Valeria Man. Deşi foarte talentat, copilul fusese abandonat din cauza handicapului. Nimeni nu ştia de familia lui, însă un angajat al centrului de plasament le-a dat de urmă înainte de 1989. “Dl. Dunca i-a găsit, într-un final, pe părinţii lui Agafiţei. O duceau bine. Aveau bloc la oraş şi casă la ţară, tractor şi pământuri. Au spus că nu ştiau ce se întâmplase cu copilul lor şi nimic mai mult. L-au reprimit în familie după ce-a terminat clasa a opta, asta e ultimul lucru pe care l-am aflat despre el. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat apoi”, spune Maria Ţala, fostul administrator. La Jucu, în paralel cu dramele destinelor macerate la lumina rece a becului, se desfăşurau însă şi poveşti de dragoste, cu toate că pe mormolocii ponosiţi nu îi învăţa nimeni să iubească. “Unul dintre copii, Ştefan, din Zalău, s-a însurat cu o educatoare de-aici, din Jucu. El era frumuşel tare, ea mai în vârstă ca el, aşa le-a fost lor dat, să se iubească. Sunt fericiţi şi acum sunt amândoi în Cluj” , povestesc fostele bucătărese, Valeria Man şi Maria Cuibuş.  

“Dacă nu era leagănul, nu aş mai fi fost azi”

Deşi blamate pentru condiţiile precare pe care le ofereau, leagănele au fost însă  pentru unii dintre copii o “şansă”. “Nu vreau să mă gândesc ce aş fi fost azi dacă nu ajungeam la centru. Poate nu aş mai fi fost deloc.”, povesteşte Aurel Marc, unul dintre foşii copii ai centrului. Aurel Marc e unul dintre cei norocoşi. După ce a absolvit 8 clase la Jucu, a fost repartizat la liceul de medicină veterinară din Bucureşti, însă, nevrând să facă medicină, a cerut repartiţie la un liceu economic. Succesiv, s-a întors la Jucu, unde i-a fost oferit un post la Primărie. Astăzi fostul copil de la casa de copiii e unul dintre oamenii de vază ai primăriei, însă povesteşte cu drag şi fără ruşine de trecutul lui de copil crescut în leagănul pentru copiii cu handicap. ,,Părinţii mei erau din Alba. M-au lăsat aici pentru că nu aveau posibilitatea să aibă grijă de mine şi de infirmitatea mea. Dacă nu era centrul, nu aş fi fost operat. Ei m-au pus pe picioare. Înainte de operaţie nu puteam merge decât sprijinit pe genunchi. Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu ajungeam aici.”, spune omul care, din fost copil de la casa de copii, a devenit unul dintre cei mai respectaţi oamenii ai comunităţii în care trăieşte. Aurel Marc spune că nu îşi învinovăţeşte părinţii pentru că l-au lăsat la casa de copii, ci, dimpotrivă, consideră că astfel i-au dat “o şansă”. 

De cele mai multe ori, legăturile care se formau între copii şi unii dintre angajaţii centrulului au mers şi merg dincolo de ani şi uitare. “Era un copil căruia îi dădeam mereu hăinuţe. După mulţi ani, de la Poştă mi-au zis că am pachet. Cine să-mi trimită mie pachet? Am luat şi am citit. Era de la el. Îmi trimisese câteva kilograme de nuci. Scria că s-a angajat paznic şi că nu m-a uitat”, povesteşte cu lacrimi în ochi fosta magazioneră Zamfira Ovidiu.  

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Post navigation

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: