Monthly Archives: November 2012

Fire rosii.

Ieri si azi am vazut documentarul de aici si nu pot sa nu il recomand. Mai ales daca nu va sunt straine nume ca Thelonious “The High Priest Of Bebop” Monk sau Pannonica Rothschild. Nu am timp sa scriu mult, deci, pe scurt: e o poveste care se intinde pe parcusul a unei intregi vieti si care mi-a confirmat, inca o data, ca da, Love is patient, love is kind. It does not envy, it does not boast, it is not proud, it is not rude. It does not dishonor others, it is not self-seeking, it is not easily angered, it keeps no record of wrongs. Love does not delight in wrongdoing but rejoices with the truth. Love bears all things, believes all things, hopes all things, endures all things. It always protects, it always perseveres. (1 Corinthians 13:4-8) E o poveste despre sincronicitati si un intreg univers care, in momentul ala, exista doar ca sa ii intalneasca pe mostenitoarea britanica si pe geniul jazz-ului. E o poveste care, in ciuda iubirii pe care cei doi si-o poarta timp de o intreaga viata, nu se intampla, insa, niciodata. “Ce trist!”, ar zice unii. Dar nu e asa. Love can never be sad, even if you find it in a (very) hopeless place. E o poveste pe care as rezuma-o, vizual, asa:

Categories: Uncategorized | Tags: , , , , , | Leave a comment

Imi place.

Ca exista simetrii. Ca dragostea ramane dupa ce reduci totul la absurd. Ca inima mea are memorie exagerata. Ca ma traieste viata si nu doar eu pe ea. Ca nu sunt un om mort, fara idei si pasiune. Ca nu trag concluzii mari. Ca nu mi-e frica. Ca aerul diminetii mi-aduce aminte ca oamenii sunt calzi. Ca n-o sa apuc niciodata sa vad toate filmele. Ca exista drumuri spre mare. Ca oamenii imi zambesc pe strada chiar atunci cand am mai multa nevoie. Ca beau vin rosu. Ca nu o sa fac niciodata decat lucruri in care cred. Ca simt ca-mi calca drumul pe sub pasi. Ca exista ciocolata, zapada, portocale, gropitze si pistrui. Ca toata viata asta, dar absolut toata, e o inima mare, legata cu Rosu si data cadou de Craciun oamenilor dragi. Ca pot sa scriu despre chestii marunte la ora 3:44 dimineata. Ca dragostea ramane dupa ce reduci totul la absurd. Ca oricat de mult ai incerca sa scazi din ea sau s-o uratesti, ea se incapataneaza sa ramana. Ca am cunoscut o – pisica – albastra – care – iubea – o – pisica – verde – care – iubea – o – pisica – roz – care – iubea – un – soricel – care – iubea – prima – pisica – albastra – care – se – iubea – pe – sine; cum se intampla si la oameni. Ca fatza omului iubit are curent electric, nu are nici ochi, nici gene, nici buze. Ca un om drag mi-a spus candva ca arat ca un personaj din anime-urile japoneze: “ai ochii aia mari si expresivi si mai ai si expresiile alea super-haioase ale fetzei, care sint totale”. Ca atunci cand ma plictisesc moderat, le pun dinti de vampir imaginari oamenilor din bus. Ca atunci cand ma plictisesc teribil, blochez oamenii de pe strada pe o miscare anume, in functie de ritmul muzicii din casti, cam ca o serie de 2 poze la care tot dai next si back pentru ca miscarea sa se repete (stiti Freestyler? Yeah, straight from the top of my dome / As I rock, rock, rock, rock, rock the microphone). Ca pustii de 18 ani imi zambesc pe strada ca si cum as fi a lor (uh, cred ca nu-si imagineaza ca am 26.) Ca le zambesc inapoi ca si cum as fi a lor. Ca uneori visez masini care merg linistite pe strada si alte masini din spatele lor care se desprind usor de asfalt, se inalta prin aer, trec peste masina care era in fata lor si apoi le depasesc coborand la fel de incet in fata lor. Ca exista stele, galaxii, supernove si constelatii. Ca uneori imi doresc sa existe un anumit numar de features pe care sa le aiba oamenii: zambet incorporat, de exemplu. Ca pot sa scriu. Ca uneori citesc c-o pasiune dementa. Ca vad chestiile marunte, care altora le scapa. Ca exista drumuri spre Vama. Ca exista trenuri. Ca exista taxiuri galbene. Ca iubesc oamenii care mi se intampla. Ca ma opresc sa ma uit in ochii maidanezilor de pe strada, pentru ca si eu sint unul dintre ei. Ca, undeva in spatiu, exista planeta asta cat un graunte de nisip (ca in cartile lui Seuss), unde i-am intalnit pe toti oamenii la care tin. Ca in capul meu exista automate pentru soare, iar instructiunile de folosire sint simple: bagi un zambet, iti pica o raza de soare. Ca necunoscutii ma baga sub umbrela lor pe strada chiar cand ploaia imi ajunge la os. Ca uneori imi dau restart: inchid ochii, ma gandesc la o chestie colorata, clipesc de doua ori rapid si gata! Ca exista aparate foto. Ca ma indragostesc de muzici mai ceva ca de oameni. Ca as da orice sa ma intorc in timp, intr-un bar din anii ’40, intr-o seara cand Thelonious Monk rupe pianul. Ca azi am scotocit intr-un folder cu reportaje vechi si le-am citit pana la ultimul. Ca pot sa vad lumea asa cum tu nu ai vazut-o niciodata. Ca exista Pink Floyd si Tarantino, Kubrick si Guns N’ Roses. Ca doar sfarsitul unei foi digitale plina cu pixeli poate sa puna capat unui text despre chestii marunte. Ca exista simetrii.

Categories: Uncategorized | Tags: , | Leave a comment

Blog at WordPress.com.