Pa, Chester. Multumesc pentru muzica.

“My whole life, I’ve just felt a little off and I find myself getting into these patterns of behavior or thought. Especially when I’m stuck up here [points to head]. I heard somebody say this once and it stuck with me, but this [pointing to his head] is a bad neighborhood and I should not go walking alone. Most of my problems are problems that I cause myself. […] I came to a point in my life where I was like, I can either just give up and fucking die or I can fucking fight for what I want. And I chose to fight for what I wanted. I wanted to have good relationships. I wanted to love the people in my life. I wanted to enjoy having friends and just getting up in the morning. Because that was a struggle for me.”, spune Chester Bennington, frontman-ul trupei Linkin Park, intr-un interviu mai vechi, acordat site-ului metalinjection.net.

Chester a pierdut lupta cu el insusi ieri, iar internetul s-a impartit, ca de obicei, in doua: in cei pe care mortea lui i-a intristat si in cei care s-au intrebat cum de oamenii care aleg sa iasa din viata prin sinucidere pot sa fie atat de „lasi” si de „egoisti fata de copiii, familie si prieteni” incat sa-si ia propria viata „dintr-un moft”, „dintr-o boala inchipuita” precum depresia.

Nu i-am considerat vreodata pe cei care isi iau viata din cauza depresiei “lasi” sau “egoisti”: Aici intra Robin Williams, Whitney Houston, Chris Cornell, Chester, dar si milioanele de oameni obisnuiti care, anual, in intreaga lume, isi iau viata. Nu ii consider lasi si nici egoisti pentru ca stiu ca depresia nu e un moft, ci o boală reală. E un loc facut din intuneric, un cartier rau-famat prin care e mai bine sa nu mergi singur, un fel de Ferentari al creierului, e o spirală paralelă cu tine însuți din care nu ieși decât foarte, foarte greu. Dacă ieși. Iar când ieși, e cu căderi și ridicări. Cu zile în care abia te ridici din pat și în care lumea ți se derulează în cap ca un film prost. Și cu zile în care crezi că ești prea stricat ca să îți meriți locul în lume și că oamenilor care te știu le-ar fi mai bine fără tine. Cand unul dintre ei alege sa iasa din depresie prin sinucidere, rareori alege asta din lasitate sau din egoism. Cel mai adesea alege asta pentru ca, in capul lui, chiar crede ca oamenilor din jurul lui o sa le fie mai bine fara el. Rationamentul e gresit, evident ca sinuciderea nu e si nu ar trebui sa fie niciodata o solutie, insa asta nu schimba faptul ca rationamentul lor nu are nici macar un oscior las sau egoist in el.

Nu m-au intristat sinuciderile lui Robin Williams, Chris Cornell sau Whitney Houston. Am citit stirile si am uitat de ele pana la sfarsitul zilei. Nu pentru ca nu ii apreciez, ci mai degraba pentru ca nu i-am urmarit indeaproape, nu fac parte din oamenii cu care am crescut. Chester e, insa, o poveste usor diferita pentru mine. Si, probabil, si pentru restul oamenilor de varsta mea, care au trecut prin adolescenta cu muzica Linkin Park difuzata in heavy rotation pe MTV.

Ce e asa special la muzica lor? Nu stiu, probabil ca nimic, nu sunt nici mai buni si nici mai rai decat altii care fac acelasi tip de muzica. Dar e ceva special in ceea ce muzica lor a creat: piesele lor au dat unei intregi generatii de adolescenti sentimentul si siguranta ca „apartin”, intr-un fel sau altul, lumii. Ca nu e nimic gresit in ei. Ca o sa fie si altfel. Ca o sa fie mai bine. Si ca au tot dreptul sa existe exact asa cum sunt. Multi dintre adolescentii care au ascultat la vremea aia Linkin au gasit in piesele lor un refugiu din calea propriilor lor probleme: abuzuri in familie, bullying la scoala, depresie, anxietate, un simt acut al alienarii si, uneori, batalii pe viata si pe moarte cu demonii din propriul cap. Daca te uiti pe Twitter, vei vedea ca majoritatea celor care au scris despre Chester ii multumesc pentru ca muzica lui „i-a salvat”. Intr-o foarte frumoasa ironie, chiar asa e: muzica lui le-a dat adolescentilor care au ascultat-o atunci o comunitate din care sa faca parte, o comunitate cu mult mai mare decat cea care ii excludea. Cei care nu se potriveau nicicum in lume aveau, in sfarsit, o lume careia ii apartineau. Si un om care vorbea limba lor. Punctul de rezonanta a aparut tocmai pentru ca piesele lui nu au fost artificiale, ci izvorate din propriul „angst”, din propria frustrare de a nu apartine niciunui loc. Chester a spus in multe interviuri ca depresia i-a fisurat viata inca din copilarie, dupa ce a fost abuzat in repetate randuri. Dependenta de droguri si alcoolul de mai tarziu au fost doar consecinta fireasca, o tentativa inutila de a sterge ceva ce nu poate fi sters.

Moartea lui e, tototdata, si sfarsitul soundtrack-ului unei epoci. Sfarsitul ultimilor pusti care nu au avut telefoane mobile si calculatoare in copilarie si care au venit acasa de la joaca pe biciclete, s-au trantit pe jos cu prietenii si au dat drumul la MTV, care dadea pe heavy rotation Linkin Park.

Rest easy, Chester. Multumesc pentru muzica.

Rest in Perfection. Thanks for the music. So sorry you were suffering.

Advertisements
Categories: Uncategorized | Tags: , | Leave a comment

Post navigation

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: