whaddaya want from me?

In Cluj ma urmarea tot timpul o carte. “Love in the time of cholera” – Gabriel Garcia Marquez. Oriunde ma intorceam, ea era mereu acolo. In vitrina vreunei librarii, in mana vreunui student de pe strada, pe vreun afis, intr-o conversatie dintr-o statie de autobuz, pe o banca in parc; aparea in filmele la care ma uitam, randuri din ea apareau citate in alte carti pe care le citeam, orice cautare pe google despre motoare, dexter, surubelnite, cutii de viteza, tenisi, capote, ciocane rotopercutante roz, motostivuitoare cu stelutze, harpoane pt. vanat beluga, whitman, “kandi kolored tangerine flake streamline baby” sau orice alt subiect radom – ma ducea, invariabil, (si) la cartea asta. Si, fiindca m-a hartuit in asa hal, m-am incapatanat sa nu vreau sa pun mana pe ea. Era un fel de joaca secreta, stiuta numai de noi. Cand venea ea spre mine, o ignoram cu desavarsire si ii spuneam incet, in gand: “stii, chiar daca il ador pe marquez, urasc povestile siropoase din literatura sud-americana, eu am crescut cu henry miller si bulgakov, asa ca nu ai nicio sansa”. Iar cand mergeam eu spre ea, cand o cautam in jur dinadins, cand as fi vrut sa ii dau o sansa, ea inceta sa mai apara vreo cateva zile la rand; ma ignora, la randul ei. Daca nu ar fi fost vorba de o carte, ci de un om, ai fi putut crede cu usurinta ca e vorba de doi iubiti capriciosi, carora le place sa faca totul sa fie complicat, sa se joace, sa sfideze, pentru ca, nu-i asa, dragostea aia simpla si fara nabadai e plictisitoare. Azi cartea mea capricioasa si-a facut iar aparitia. Era intr-un link, primit de la un om drag. Care ducea spre “Serendipity”, un film a carui poveste (capricios-frumoasa) se roteste chiar in jurul acestei carti. 🙂 Am crezut ca o sa-i fie lene sa ma mai urmareasca si in Bucuresti. Doar ca, se pare, cartea mea capricioasa are ceva foarte important sa-mi spuna. Si cine altcineva sa aprecieze mai mult incapatanarea ei, daca nu un om incapatanat? Astept cu nerabdare ziua cand o sa faca in asa fel incat s-o primesc cadou. Ce?!? Doar nu credeati c-o sa cedez eu prima si-o sa mi-o cumpar. No way, Senor.

serenata rap.

notte fonda e un’ po di versi birichini per dirti che di te
mi piace come mi guardi, mi piace come sei con me
mi piace quel tuo naso che s’intona con il mondo
mi piace il tuo sedere così rotondo
da rendere satellite ogni essere vivente
mi piaci perché sei intelligente
si vede dalle tue mani come le muovi
mi fai svolazzare farfalle e pensieri sempre nuovi
nei tuoi fianchi sono le alpi, nel tuo petto dolomiti
mi piace quel tuo strano gusto nello scegliere i vestiti
quel tuo essere al di sopra delle mode del momento
sei un fiore che è cresciuto sull’asfalto e sul cemento.

tu non mi prometti storie di passioni da copione
di cinema, romanzi e, che ne so, di una canzone
tu dai solo verità, corpo, anima e cervello
amore, solamente amore, solo, solo quello.

amor’ che a nullo amato amar perdona porco cane
lo scriverò sui muri e sulle metropolitane
di questa città, milioni di abitanti
che giorno dopo giorno ignorandosi vanno avanti
e poi chissà perché, perché chissà
per come, nessuno sa perché, perché chissà
per come, due sguardi in un momento sovrappongono un destino
palazzi, asfalto e smog che si trasformano in giardino
persone consacrate dallo scambio di un anello
ed un monolocale che diventerà un castello.

bang, bang, Woland shot me down

Viata ca un pictor de buzunar, cu tiraj redus. In prima strofa atent sa nu pateze de culoare cuvintele, in urmatoarele atent la orasul decazut din cuvinte, care rotunjeste eunuci. Turnurile din ochii lor nu-s pt. singuratatile pictorului de buzunar. Si Bulgakov nu e mai mult – si nici nu vreau sa fie mai mult – decat dinescianul ,,copil din Dodeskaden, cu ziare aprinse in gura”. Intre pagini care urla ascutit … motiune de cenzura… batrana violata cu bestialitate … tanar ucis cu sange rece… cuvintele lui rasar albe, spintecand auriu inserarea paginii de tipar. Acceleratul de Bucuresti intra in statie la linia 5! O fraza trasa regulamentar pe dreapta in parcarea publimedia. O fraza regulamentar verde. Ca ultima lacusta mirata a verii. Ca si cum Al Zarquawi ar inarma fluturi din plexiglas roz cu mitraliere si i-ar lasa sa pluteasca noaptea nestingheriti pe la fereastre. It’s not ,,goodbye, Cluj”. It’s ,,’till the next time we’ll meet again”.

data viitoare in Shangri-La. okay?

Clar de inimã

(exclusivitate din 2007 : )))

___________________

Acasã în cuvintele noastre e clar de inimã

Acasã în cuvintele noastre respiri diamante

Şi auzi dimineţi ploioase încolãcindu-se

Pe luna plinã cãptuşitã cu portocaliu.

Poate sunt prea aproape ca sã mã vezi

Sau poate prea departe ca sã mã scrii

E iar toamnã cãptuşitã cu miros de portocale

şi roz brumat închegat în mâini trandafirii

şi-n ploi de ne-cuvinte logodite cu ne-zâne

prin plantaţiile de alb-crud ale frunţii

prin albastrul-desculţ al ochilor tãi

albaştri cât tot cerul

şi încã un kilometru dupã.

Poate eşti prea departe ca sã îmi înfloreşti

tâmplele în alb şi sã îmi mângâi

picurii de rouã tandrã de pe praguri

şi licuricii cu inele de diamant

pe degetul mic de la picior.

Poate eşti prea aproape

ca sã îmi arãţi în ne-clipiri de-o frunzã

şi-n îmbrãţişari pânã la oasele înfãşurate-n roşu

cã braţele nu-s frânte, sunt minuni

când ne plimbãm mânã de mânã

sub clar de inimã.

Lasã, atunci,

Îmi arãţi când o sã ne vedem din nou

În trecut, în viitor, fugãrindu-ne mereu

Mereu şi mereu fugãrindu-ne prin timp

Cãutându-ne pânã la marginea timpului

doi sâmburi de luminã care ning visare.

Şi cum o sã ne recunoaştem, întrebi?

Mãi, dar e atât de simplu

Dupã ochi,

buze,

ninsorile cu fluturi albi

şi îngeri.

E toamnã cãptuşitã cu miros de cer albastru

Şi ingerii se spânzurã cu aureole

Şi aripi albe curg pe sub pleoape

Şi cresc arzânde aleile din gât

Sub clar de inimã.

Şi mie nu-mi pasã câtuşi de puţin

Pentru cã te-am gãsit în viaţa asta.

Rãmâne sã ne fugãrim prin timp

data viitoare.

Şi cum o sã ne recunoaştem, întrebi?

Mãi, ţi-am mai spus, e-atât de simplu

Dupã vise,

primãveri,

buze,

lacrimi care plâng cu ochi

şi dupã pui de înger

care leagãnã între braţele lor limpezi

doi sâmburi de luminã

fugãrindu-se

mereu

mereu

mereu

prin timp

sub clar de inimã

cãutându-se

pânã la marginea timpului.

streetstruck.

I damn like/search/admire and always will kandi-kolored-tangerine-flake-streamline creative people.

You know, “kandi-kolored-tangerine-flake-streamline”, like in that Tom Wolfe’s great wonderful story.

Here you can find one of those kandi-kolored people and his tangerine-flake-streamline works. Dude, thanks for givin’ me free hand in writing this feature story 4 (wow, four!) years ago. :- )

_________________________________________________________________________________

Icoanele-abţibild ale noului mileniu:

Street art – când stradă rimează cu artă

(Cum sa prostesti artistic ingerii cu grenade in gura)

Intro: Stive de îngeri care coboară direct din icoane pe pereţii oraşului şi care privesc lasciv din stencil-uri, Dumnezeu care, în pauza de icoană ascultă Rolling Stones, fumează şi mai ară carnea omului urban cu câte un înger, unicorni nou-născuţi cu dinţi de lapte, Marylin Monroe, Kurt Cobain sau Elvis exorcizaţi din  Purgatoriu şi înfipţi pe câte un panou publicitar, sfinţi moderni cărora iubitele le umplu pe ziduri gura cu săruturi de casă, făcute de mâinile lor fragede, grozave la gust şi coapte între dinţii lor albi şi nemiloşi, astfel încât parcă şi spectatorul de ocazie, la vederea priveliştii, simte cum îi creşte sub cerul gurii o grădină… Icoanele noului mileniu coboară în stradă  iar arta se mută de pe piedestalul galeriilor de artă direct pe zidurile oraşului, pentru a fi mai aproape de spectatorul urban. În două cuvinte – „street art”…  continuarea aici.

e toamna. eh, fuck. dar e in fiecare an.

un colaj de prin multe chestii. azi n-am chef sa scriu ceva al meu.

azi nu vreau sa-mi acopar inima cu umbra unui copac, ca Nichita.

pentru ca, fuck, mie nu mi-e rusine cu ea.

eu vreau doar sa gasesc in parc o fetita pe care s-o cheme Dora,

o fetita pe care s-o rebotez Albastru-Descultz

si care sa urasca din suflet jucariile. sa ii placa sa se joace

doar cu motanii aia de care am citit eu ca toamna

isi scot puloverele din dulapuri si adidasii de sub pat.

cu motanii care torc ragusiti

intr-o dupa-amiaza de septembrie

chiulita in reverii,

care isi plimba portocalele in lesa

printre fluturi ce tot leaga si dezleaga aerul

 

ca pe-o funditza calda. fluturi care se plimba

 

cu boabe de albastru-descultz pe limba

 

pintre oglinzi ce abia pot sa respire, 

 

imbujorate,

 

pentru ca ingerii stiu multe fleacuri,

 

isi rotesc inele,

 

si-n dulapuri de bleu-jandarm

 

si-n camera scaparata-n perdele

 

se joaca de-a iubitul branduselor de toamna 

 

ce nu viseaza decat la melcii smotociti

 

de fluturii aia care s-au facut rai

 

si care am vazut c-au scris ca au un ac pentru fiecare brotac

 

care a chiulit  la lectia de verde plat. verde plat ca o clatita.

 

fluturii aia rai, care nu mai stiu sa mangaie

 

picurii de roua tandra de pe pragurile

 

dizolvate-n reverii lascive 

 

si-n unturi bleu, orange sau aiurea

 

in timp ce ingerii se spanzura cu aureole,

 

fuckin’ nataraii !

 

se spanzura de ziduri scrijelite cu

 

Dora + Nichita + “a venit toamna, acopera-mi inima” = Love

 

love pe dracu’, doar un menage a trois esuat intr-o poezie

 

cu ingeri care se tot se spanzura cu aureole

 

de fulgere rotunde parcate patrat in ureche

 

si de zgarda motanilor care torc ragusiti

 

si isi plimba portocalele in lesa

 

si le cresc arzande aleile din gat

 

si licuricii cu inel de diamant

 

pe degetul mic de la picior

 

Şontîc-şontîc

 

ne-au tras clapa, DJ.