In Cluj ma urmarea tot timpul o carte. “Love in the time of cholera” – Gabriel Garcia Marquez. Oriunde ma intorceam, ea era mereu acolo. In vitrina vreunei librarii, in mana vreunui student de pe strada, pe vreun afis, intr-o conversatie dintr-o statie de autobuz, pe o banca in parc; aparea in filmele la care ma uitam, randuri din ea apareau citate in alte carti pe care le citeam, orice cautare pe google despre motoare, dexter, surubelnite, cutii de viteza, tenisi, capote, ciocane rotopercutante roz, motostivuitoare cu stelutze, harpoane pt. vanat beluga, whitman, “kandi kolored tangerine flake streamline baby” sau orice alt subiect radom – ma ducea, invariabil, (si) la cartea asta. Si, fiindca m-a hartuit in asa hal, m-am incapatanat sa nu vreau sa pun mana pe ea. Era un fel de joaca secreta, stiuta numai de noi. Cand venea ea spre mine, o ignoram cu desavarsire si ii spuneam incet, in gand: “stii, chiar daca il ador pe marquez, urasc povestile siropoase din literatura sud-americana, eu am crescut cu henry miller si bulgakov, asa ca nu ai nicio sansa”. Iar cand mergeam eu spre ea, cand o cautam in jur dinadins, cand as fi vrut sa ii dau o sansa, ea inceta sa mai apara vreo cateva zile la rand; ma ignora, la randul ei. Daca nu ar fi fost vorba de o carte, ci de un om, ai fi putut crede cu usurinta ca e vorba de doi iubiti capriciosi, carora le place sa faca totul sa fie complicat, sa se joace, sa sfideze, pentru ca, nu-i asa, dragostea aia simpla si fara nabadai e plictisitoare. Azi cartea mea capricioasa si-a facut iar aparitia. Era intr-un link, primit de la un om drag. Care ducea spre “Serendipity”, un film a carui poveste (capricios-frumoasa) se roteste chiar in jurul acestei carti. 🙂 Am crezut ca o sa-i fie lene sa ma mai urmareasca si in Bucuresti. Doar ca, se pare, cartea mea capricioasa are ceva foarte important sa-mi spuna. Si cine altcineva sa aprecieze mai mult incapatanarea ei, daca nu un om incapatanat? Astept cu nerabdare ziua cand o sa faca in asa fel incat s-o primesc cadou. Ce?!? Doar nu credeati c-o sa cedez eu prima si-o sa mi-o cumpar. No way, Senor.
“Amandoi erau intimidati si se intrebau nedumeriti in sinea lor ce faceau atat de departe de tineretea lor, pe o terasa ca o tabla de sah, intr-o casa a nimanui, inca mirosind a flori de cimitir. Pentru prima oara dupa o jumatate de veac, se aflau fata in fata si atat de aproape, putand sa se priveasca in voie, ca sa se vada asa cum erau: doi batrani pe care ii pandea moartea, neavand altceva in comun decat amintirea unui trecut efemer ce nu le mai apartinea lor, ci unor tineri de mult disparuti in negura vremii si care le-ar fi putut fi nepoti.”
(Gabriel Garcia Marquez, Dragostea in vremea holerei, RAO International Publishing Company, Bucuresti, 2010, p. 416 – 417)
stories are everywhere 