“Amandoi erau intimidati si se intrebau nedumeriti in sinea lor ce faceau atat de departe de tineretea lor, pe o terasa ca o tabla de sah, intr-o casa a nimanui, inca mirosind a flori de cimitir. Pentru prima oara dupa o jumatate de veac, se aflau fata in fata si atat de aproape, putand sa se priveasca in voie, ca sa se vada asa cum erau: doi batrani pe care ii pandea moartea, neavand altceva in comun decat amintirea unui trecut efemer ce nu le mai apartinea lor, ci unor tineri de mult disparuti in negura vremii si care le-ar fi putut fi nepoti.”
(Gabriel Garcia Marquez, Dragostea in vremea holerei, RAO International Publishing Company, Bucuresti, 2010, p. 416 – 417)
Curios, uneori – insa doar uneori – unele carti par a fi adevarate oglinzi spre noi si spre povestile noastre, cele de peste o jumatate de veac. Nu-i asa?
