First snowdrops of the year | And spring rushes back to me :-)

O poveste.

Aleg inca o carte de pe un raft de la capatul scarii. O deschid si dau peste o vedere. La inceput ma gandesc sa inchid cartea pentru ca scrisul de mana pare sa ma faca partas la o poveste care nu mi-e destinata. N-am rezistat si am citit ceea ce veti citi si voi acum:

“My dearest Adrian, the relationship I have with you is the most extraordinary I’ve ever had. I wish we had one day a chance in our lifes to fall in love with each other without this constant necessity of saying goodbye…
I love the ideea of hiding letters like this in these old books.
If you find it, it means there is (quand meme) some fate in our relationship.
With love, Your Ioanna.”

Un soi de durere. Asta am simtit. Nu stiu de ce mi s-a parut cel mai autentic si sincer lucru pe care il auzisem in ultima vreme. Imi parea ca toata scrisoarea aia geme de iubire si ca in ciuda insiruirii simple a cuvintelor era mult mai mult de atat: parea un strigat de durere ca pentru ceva incomplet. Stateam cu cartea in mana si ma simteam vinovat, oarecum, ca nu eu eram cel vizat.
Simteam ca intervenisem fara voie in povestea superba si trista a iubirii dintre Adrian si Ioanna. M-am uitat la data: 7 iulie 2000. Zece ani. Zece ani pana cand marturisirea unei dorinte aprinse sa rezoneze in sufletul unui om perfect strain de resorturile interne care au facut-o pe Ioanna sa astearna acele randuri. Sau poate eram predispus la dramatism. Poate nevoia mea de poveste mi-a scos in cale acea scrisorica facuta in joaca de o frantuzoaica rasfatata, neimpacata cu ideea dragostei la distanta. Am inchis cartea si am pus scrisoarea la loc ca sa-i mai dau lui Adrian o sansa.

Continuarea o puteti citi aici. © Tudor Chirila

Fire rosii.

Ieri si azi am vazut documentarul de aici si nu pot sa nu il recomand. Mai ales daca nu va sunt straine nume ca Thelonious “The High Priest Of Bebop” Monk sau Pannonica Rothschild. Nu am timp sa scriu mult, deci, pe scurt: e o poveste care se intinde pe parcusul a unei intregi vieti si care mi-a confirmat, inca o data, ca da, Love is patient, love is kind. It does not envy, it does not boast, it is not proud, it is not rude. It does not dishonor others, it is not self-seeking, it is not easily angered, it keeps no record of wrongs. Love does not delight in wrongdoing but rejoices with the truth. Love bears all things, believes all things, hopes all things, endures all things. It always protects, it always perseveres. (1 Corinthians 13:4-8) E o poveste despre sincronicitati si un intreg univers care, in momentul ala, exista doar ca sa ii intalneasca pe mostenitoarea britanica si pe geniul jazz-ului. E o poveste care, in ciuda iubirii pe care cei doi si-o poarta timp de o intreaga viata, nu se intampla, insa, niciodata. “Ce trist!”, ar zice unii. Dar nu e asa. Love can never be sad, even if you find it in a (very) hopeless place. E o poveste pe care as rezuma-o, vizual, asa:

whaddaya want from me?

In Cluj ma urmarea tot timpul o carte. “Love in the time of cholera” – Gabriel Garcia Marquez. Oriunde ma intorceam, ea era mereu acolo. In vitrina vreunei librarii, in mana vreunui student de pe strada, pe vreun afis, intr-o conversatie dintr-o statie de autobuz, pe o banca in parc; aparea in filmele la care ma uitam, randuri din ea apareau citate in alte carti pe care le citeam, orice cautare pe google despre motoare, dexter, surubelnite, cutii de viteza, tenisi, capote, ciocane rotopercutante roz, motostivuitoare cu stelutze, harpoane pt. vanat beluga, whitman, “kandi kolored tangerine flake streamline baby” sau orice alt subiect radom – ma ducea, invariabil, (si) la cartea asta. Si, fiindca m-a hartuit in asa hal, m-am incapatanat sa nu vreau sa pun mana pe ea. Era un fel de joaca secreta, stiuta numai de noi. Cand venea ea spre mine, o ignoram cu desavarsire si ii spuneam incet, in gand: “stii, chiar daca il ador pe marquez, urasc povestile siropoase din literatura sud-americana, eu am crescut cu henry miller si bulgakov, asa ca nu ai nicio sansa”. Iar cand mergeam eu spre ea, cand o cautam in jur dinadins, cand as fi vrut sa ii dau o sansa, ea inceta sa mai apara vreo cateva zile la rand; ma ignora, la randul ei. Daca nu ar fi fost vorba de o carte, ci de un om, ai fi putut crede cu usurinta ca e vorba de doi iubiti capriciosi, carora le place sa faca totul sa fie complicat, sa se joace, sa sfideze, pentru ca, nu-i asa, dragostea aia simpla si fara nabadai e plictisitoare. Azi cartea mea capricioasa si-a facut iar aparitia. Era intr-un link, primit de la un om drag. Care ducea spre “Serendipity”, un film a carui poveste (capricios-frumoasa) se roteste chiar in jurul acestei carti. 🙂 Am crezut ca o sa-i fie lene sa ma mai urmareasca si in Bucuresti. Doar ca, se pare, cartea mea capricioasa are ceva foarte important sa-mi spuna. Si cine altcineva sa aprecieze mai mult incapatanarea ei, daca nu un om incapatanat? Astept cu nerabdare ziua cand o sa faca in asa fel incat s-o primesc cadou. Ce?!? Doar nu credeati c-o sa cedez eu prima si-o sa mi-o cumpar. No way, Senor.